Pe peretele din fața mea, se agață zilnic textul de mai sus. De altfel, niciodată nu am iubit mai mult decât acum.

Am schimbat poezia și agenția. Am început să scriu, pe drum, poezii noi. O să le împachetez și o să le fac carte.

Agenția e Frumoasă. S-a tuflit ca un candelabru între o cârciumă și o grădiniță.

Copilul meu spune povești. Inventează povești. Caută povești.

M-am îndrăgostit la început de primăvară de același bărbat și de copilul lui.

M-am apucat de scris, aici, azi, ca să nu uit.

 

 

în mintea mea trăiește un om
într-un balcon destul de mic forjat
florile mușcatele îi mor una câte una
uită să le ude în fiecare dimineață în mintea mea
ca pastilele cele mici de luat zi de zi
uită pisica afară și ghiveciul e la îndemână
îmi umple mintea de pământ după ce îl crapă

aici trăiește un om simplu cinstit
are uși în loc de ferestre spune bună dimineața când e dimineață
își spală singură rochia de mireasă
fumează numai în balconul forjat
unde miroase a pâine coaptă din cartierul evreilor
și florile cad puse la presat

ea râde își întinde rochia peste genunchi
din toată privirea poate să încapă toată strada
o grămadă de nori și toate balcoanele din jur mușcate
singura poveste a lumii s-a întâmplat aici

 

 

 

Dacă de azi aș începe să cânt

Și stelele bietele s-ar smulge din zare,

Nimic nu mi-ar mai rămâne din patul acesta mare, din fericire,

Decât o carte de poezie.

Dacă aș scrie cu dreapta toate viețile pe care le trăiesc zi de zi,

Crescute de hoți și de doamne în galantare,

Copilul meu născut din ochi verzi n-ar mai avea

Decât o carte de poezie.

Zilele care trec legate de gâtul meu,

Zilele cele mai mari sau frânturile

Nu sunt decât minaretele bietele,

Degetele pe care le înșirui pe post de hârtie,

Mâinile mele împletind mâini de copil care nu mai vrea să crească

Decât într-o carte de poezie.

 

 

când am aflat că “heruvim” este în sine o formă de plural, că făpturile cu ochi mulți sunt mereu împreună pentru a purta dumnezeul pe aripile lor, acela a fost momentul când am știut că e simplu.

noi, oamenii mici, suntem mereu împreună, știm totul de la început, dar uităm totul încet-încet, ca să facem loc pentru conceptele stranii ale lumii practice.

 

uităm că heruvim înseamnă mulți heruvi cu aripi moi, ca să învățăm că mâncarea curge din sâni, capul doare când îl lovești de podea și numărătoarea se încheie întotdeauna la 10.

uităm că heruvul cu sabie de foc i-a alungat pe bunicii noștri păcătoși din rai, ca să învățăm că șarpele face sssssssssss, mașina face brrrrrrrr și Pup e un cuvânt destul de greu de rostit.

uităm că heruvim înseamnă înțelepciune deplină, ca să învățăm cântecul “Dacă vesel se trăiește, bine e!”

 

mă numesc MamaMama și răspoimâine împlinesc 1 an și 28 de ani.

 

 

 

+ mulțumesc, Magda Constantin, pentru poze <3

Când ești mic, teatrul de păpuși e o bucurie infinită. Ca o lume curgând din degetele unui om mare.
Dar ziua când pricepi că teatrul de păpuși e o tragedie cu marionete, că-i rău să fii tras de sfori, e ziua când începi să mori, puțin câte puțin.

Mie nu-mi pare rău că sunt o păpușă în mâini mici. Stau cuminte cu capul într-o parte, zâmbesc și ridic mâna dreaptă când kidulescu mi-o cere. Fac reverențe în fața unui om foarte mititel care seamănă cu mine. Și mă simt om, pentru că lumea curge prin mine și sforile de care mă leg.

 

+ pentru foto, mulțumesc lui Cristi Preda