cu sufletul roșu ca părul, cu două inimi în același corp – una de 104 și cealaltă de 142 bătăi pe minut

mă înclin, atât cât mai reușesc să mă înclin, în fața nețărmuritei bucurii că locuiesc cu un rost pe pământ

am petrecut 39 de săptămâni legată de mama mea, împărțind sânge și dor de tata, spaime și frig

la fel cum, într-o simetrie candidă, am petrecut 39 de săptămâni legată de un om nou, în același frig decantat în aceeași parte a calendarului

ca și cum și mama și eu ne-am fi clădit câte un balcon destul de mic forjat, balcon din acela plin de flori

pe care le uzi dimineața în Parisul boem și mizerabil răvășit de primăvară.

numai în balcoanele acelea minunat de mici din Paris poți să simți că trăiești fără să faci nimic pentru asta,

să crești din sângele altcuiva fără să vrei absolut nimic în plus pentru că totul e al tău deja

~~~

împlinim cele 39 de săptămâni

simt că trebuie să mă rup de mama mea, ca să pot să-l arunc pe băiatul meu în lume, ca și cum fiecare legătură s-ar suda numai pentru o singură generație

nu știu ce înseamnă să fii mamă, dar simt că mușcatele din balconul meu mic forjat încep să moară una câte una, așa cum am scris într-o poezie de anul trecut pe care, firește, mi-o explic abia acum

îmi imaginez că nașterea e ca un ghiveci de mușcate care se sparge de caldarâmul Parisului

aruncat de la balconul mic forjat de către o pisică prea ocupată cu hârjonitul și priveliștea blănii, nașterea trebuie să fie chiar așa ca o clipă de neatenție când ghiveciul se împrăștie între mesele de la Café de Flore (pentru că Flore e zeița primăverii, cu statuia chiar acolo unde ni se sparge nouă ghiveciul)

iar monsieur Gustave, garçonul care aduce dintotdeauna café crème dis de dimineață pentru monsieur Justin de la chioșcul de ziare, exclamă

“Hei! Trebuie să facem repede curățenie! Azi primim o vizită colosal de importantă și nu vreau ca oaspetele să ne plece chez Les Deux Magots!”

~~~

eu sunt un pește cu ascendent în săgetător, care și-a împletit genele de un rac cu ascendent în leu

micul nostru pește trebuie că este un om strălucitor

un om care are uși în loc de ferestre, pentru că într-o zi și el va avea un balcon forjat în care iubește cu putere

va spune bună dimineața atunci când e dimineață și va negocia o rochie de mireasă umflată pentru soața lui

în balconul meu acum miroase a pâine coaptă din cartierul evreilor, pâinea care se cere întotdeauna politicos cu “je voudrais” și niciodată cu “donne moi”

ne apropiem de 39 de săptămâni și florile cad puse la presat – mai țineți minte versul acesta?

râd și mi-e bine, îmi întind rochia peste genunchi și îmi pregătesc pentru travaliu geanta din bumbac organic pe care scrie Tatăl Fantomă

(destul de nepoetic, pentru că am rătăcit geanta de la Sighet pe care stătea imprimat Memorialul Durerii – ce geantă mai potrivită pentru un travaliu?)

singura poveste a lumii s-a întâmplat aici,

în balconul meu mic forjat, când eu sunt Parisul întreg și o grămadă de nori.

‎”El escritor escribe su libro para explicarse a sí mismo lo que no se puede explicar.” Zic și eu ca Gabriel García Márquez – scriu pe blogul meu boem toate bazaconiile ca să-mi explic mie însămi lucruri care nu se pot, în fapt, explica.

aud destul de des poveștile despre oameni care n-au nevoie de copii

despre trenuri care duc amorezi către vacanțe, despre caipirinha la micul dejun

eu cred cu putere că lumea se poate clădi și cu un wrap organic înfășurat în jurul trunchiului meu

~~~

“copilul meu îţi ştie tatăl
la vremea cuvenită o să vină acasă”

a venit vremea

comunicăm deja mai mult decât am făcut-o cu oricine altcineva. pentru că mi-am petrecut cu Luca mai mult timp decât cu oricine altcineva vreodată, de când îmi amintesc de mine…

comunicăm prin semne el și prin vorbe și mângâieri în rotocoale eu.

când vorbesc primele cuvinte dimineața, Luca își întinde o talpă către coastele mele din stânga. când îi citesc cu voce tare, preferă poezii. sau să-i spun replicile de la grey’s anatomy. îi place muzica, întinde mâinile lung când îi cânt ceva Adele. nu pare să schițeze nimic special pentru Mozart, dar e clar că-l detestă pe Skrillex.

sughițăm împreună în fiecare seară, când mă întind pe partea dreaptă.

~~~

fiecare boemă a născut cum a simțit. în liniștea casei și a bacteriilor proprii sau în asepsia unei camere albe, cu oameni îmbrăcați în medici. refuz să fac altceva în afara regulilor pe care simt să le impun pentru mine, Luca, tata și compania. vă mulțumesc tuturor celor care mi-au trimis emailuri, comentarii, mesaje despre avantajele și pericolele fiecărei decizii pe care o poate lua o mini-mamă… dar alea iacta est.