CASTEL

 

Când dorul scrie în mine o carte, scrie un castel. Deznădăjduit de oameni, dorul scrie acum în mine un om nou.

Acum știu că însemn. Că asta e pe lume plămadă de Dumnezeu. Că din două guri, din două pluguri se sapă și se udă truda rodului.

Un om nou.


Când dorul umple lumea de pornoșaguri, când semețește vina în sufletul tău, când ai cotropit și ultima cârciumă din sud… Atunci negreșit vei clădi și tu un astfel de castel. Vei ști, ca mine, că nu ești carne fără lucrare. Nu ești doar un jgheab pentru vise mici.

Ești viermele născător de mătase.


Dorul negreșit se va învolbura, va căsca o gură mare, va cresta maluri tăioase din tine și va biciui toate apele pământului “Nu, nu ai nevoie de un copil acum! Îți trebuie liniște/case/concedii/slujbe! Ai nevoie de tine încă vreo câțiva ani!”

Nimic din tot. Nimic nu știe unde sau când să se întâmple mai bine. Să poruncească “Ține copilul! Ține-l sub buricul tău așa cum ții paharul în mână!”

Și apoi, copilul se înțelenește în viața ta ca bradul în munte, ca un castel iuțit în prund. E timp de cinteze smulgând sângele tău tare, cotropind sângele tău nerod timp de patruzeci de săptămâni, frământându-te în picioare, în cumpăna tâmplelor, crescând dinți de lapte.

Ca o carte pe care o scrii încet, pe foi, pe taste, pe piele. Un castel.


N-am avut niciodată habar de lucrurile acestea. N-am nici acum. Mi le închipui la fel de ravisante ca semeția unghiilor microscopice. Îmi închipui că nu sunt un rug, ci un cuptor. O covată. Un gromovnic.

Și poate nu din dor, nu din cuvânt se nasc oameni noi. Poate nu din mine, nu eu scriu șahul de mini-amprente ale omului nou.

Să fiu grozava călăuză, mama amândurora. Noi doi, născuți neîntâmplător împreună, într-o noapte de iarnă din sud.

// bucăți dintr-o poezie mai veche + poze random din ultimul an

// ♫ ♪ din nou niște Florence and the Machine / Shake it out

Lasă un comentariu