PARISUL DIN VENE ȘI VIS

la granița dintre “în căutarea fericirii” și “în căutarea timpului pierdut”, omul începe să simtă că și-a găsit sensul. că nu mai are nevoie de nimic, pentru că știe cine este și către ce se îndreaptă. odios sentiment, acela când m-am crezut dumnezee, lipind pe frunți judecățile mele de valoare.

iată-mă mamă. învăț să pun punct ideal de devreme, hrănesc sensul acesta în viață și mă întreb, ca atâția alții înaintea mea, dacă nu cumva evoluția nu ne servește la nimic. ne întoarcem cu toții, organic și cuminte, la același “sens”.

~~~

sensul meu este să nasc opere de artă. eu nu fac oamenii să plângă, ci să se îndrăgostească așa cum nu credeau că se mai poate. iar copiii sunt bildungsromane, sunt orașe care se construiesc din cuvinte și din poduri peste Sena.

dacă episodul meu de azi înseamnă acest copil, înseamnă că viața mea curge în sensul care trebuie. cu zâmbetele lui spasmodice care nouă ne curg direct în inimă. cu tălpi exact cât indexul meu drept, cu 3 prenume alese ca să le repete pe ale părinților și cu gânguritul care face străzile să se unduiască.

~~~

Parisul meu e tot acolo. o ia la sănătoasa pe malurile Senei, se supără prin balcoanele mici și vorbește tot la condițional optativ.

numai că, acum, eu am “Parisul din vene și vis”

*titlul e o treabă pe care am citit-o pe pagina de Facebook a lui Alin Gălățescu – el se chinuie mult prea mult să pună în cuvinte ceea ce îi iese lesne doar în fashion, dar eu îl plac infinit pentru că încearcă.

**iar pozele sunt courtesy of Alex Nicodim.

 

 

 

Lasă un comentariu