cu sufletul roșu ca părul, cu două inimi în același corp – una de 104 și cealaltă de 142 bătăi pe minut

mă înclin, atât cât mai reușesc să mă înclin, în fața nețărmuritei bucurii că locuiesc cu un rost pe pământ

 

am petrecut 39 de săptămâni legată de mama mea, împărțind sânge și dor de tata, spaime și frig

la fel cum, într-o simetrie candidă, am petrecut 39 de săptămâni legată de un om nou, în același frig decantat în aceeași parte a calendarului

ca și cum și mama și eu ne-am fi clădit câte un balcon destul de mic forjat, balcon din acela plin de flori

pe care le uzi dimineața în Parisul boem și mizerabil răvășit de primăvară.

numai în balcoanele acelea minunat de mici din Paris poți să simți că trăiești fără să faci nimic pentru asta,

să crești din sângele altcuiva fără să vrei absolut nimic în plus pentru că totul e al tău deja

~~~

împlinim cele 39 de săptămâni

simt că trebuie să mă rup de mama mea, ca să pot să-l arunc pe băiatul meu în lume, ca și cum fiecare legătură s-ar suda numai pentru o singură generație

nu știu ce înseamnă să fii mamă, dar simt că mușcatele din balconul meu mic forjat încep să moară una câte una, așa cum am scris într-o poezie de anul trecut pe care, firește, mi-o explic abia acum

 

 

îmi imaginez că nașterea e ca un ghiveci de mușcate care se sparge de caldarâmul Parisului

aruncat de la balconul mic forjat de către o pisică prea ocupată cu hârjonitul și priveliștea blănii, nașterea trebuie să fie chiar așa ca o clipă de neatenție când ghiveciul se împrăștie între mesele de la Café de Flore (pentru că Flore e zeița primăverii, cu statuia chiar acolo unde ni se sparge nouă ghiveciul)

iar monsieur Gustave, garçonul care aduce dintotdeauna café crème dis de dimineață pentru monsieur Justin de la chioșcul de ziare, exclamă

“Hei! Trebuie să facem repede curățenie! Azi primim o vizită colosal de importantă și nu vreau ca oaspetele să ne plece chez Les Deux Magots!”

~~~

eu sunt un pește cu ascendent în săgetător, care și-a împletit genele de un rac cu ascendent în leu

micul nostru pește trebuie că este un om strălucitor

un om care are uși în loc de ferestre, pentru că într-o zi și el va avea un balcon forjat în care iubește cu putere

va spune bună dimineața atunci când e dimineață și va negocia o rochie de mireasă umflată pentru soața lui

 

în balconul meu acum miroase a pâine coaptă din cartierul evreilor, pâinea care se cere întotdeauna politicos cu “je voudrais” și niciodată cu “donne moi”

ne apropiem de 39 de săptămâni și florile cad puse la presat – mai țineți minte versul acesta?

 

râd și mi-e bine, îmi întind rochia peste genunchi și îmi pregătesc pentru travaliu geanta din bumbac organic pe care scrie Tatăl Fantomă

(destul de nepoetic, pentru că am rătăcit geanta de la Sighet pe care stătea imprimat Memorialul Durerii – ce geantă mai potrivită pentru un travaliu?)

 

singura poveste a lumii s-a întâmplat aici,

în balconul meu mic forjat, când eu sunt Parisul întreg și o grămadă de nori.

‎”El escritor escribe su libro para explicarse a sí mismo lo que no se puede explicar.” Zic și eu ca Gabriel García Márquez – scriu pe blogul meu boem toate bazaconiile ca să-mi explic mie însămi lucruri care nu se pot, în fapt, explica.

 

 

aud destul de des poveștile despre oameni care n-au nevoie de copii

despre trenuri care duc amorezi către vacanțe, despre caipirinha la micul dejun

eu cred cu putere că lumea se poate clădi și cu un wrap organic înfășurat în jurul trunchiului meu

~~~

“copilul meu îţi ştie tatăl
la vremea cuvenită o să vină acasă”

 

a venit vremea

 

 

 

 

comunicăm deja mai mult decât am făcut-o cu oricine altcineva. pentru că mi-am petrecut cu Luca mai mult timp decât cu oricine altcineva vreodată, de când îmi amintesc de mine…

comunicăm prin semne el și prin vorbe și mângâieri în rotocoale eu.

când vorbesc primele cuvinte dimineața, Luca își întinde o talpă către coastele mele din stânga. când îi citesc cu voce tare, preferă poezii. sau să-i spun replicile de la grey’s anatomy. îi place muzica, întinde mâinile lung când îi cânt ceva Adele. nu pare să schițeze nimic special pentru Mozart, dar e clar că-l detestă pe Skrillex.

sughițăm împreună în fiecare seară, când mă întind pe partea dreaptă.

~~~

 

fiecare boemă a născut cum a simțit. în liniștea casei și a bacteriilor proprii sau în asepsia unei camere albe, cu oameni îmbrăcați în medici. refuz să fac altceva în afara regulilor pe care simt să le impun pentru mine, Luca, tata și compania. vă mulțumesc tuturor celor care mi-au trimis emailuri, comentarii, mesaje despre avantajele și pericolele fiecărei decizii pe care o poate lua o mini-mamă… dar alea iacta est.

 

 

 

// ♫ ♪ ♫ Sun in the sky, you know how I feel…

 

~~~

Să îl duc pe stadion şi să îi explic bucuria fotbalului
Să îi povestesc istoria animalelor
Să îi arăt cum plouă, ninge şi apoi se face soare
Să îl învăţ să te privească şi cum te privesc eu
Şi să te iubească cel puţin ca mine:
Ca pe totul, ca pe univers, ca pe o minune.

Să călărim împreună măcar o dată
Să îl conving că nu sînt nebun pentru că iubesc cel mai mult ţara asta
Să mă joc mult cu el, cu pletele de salcie, cu roboţei,
Cu maşini de curse, cu degetele,
Toate cu aceeaşi răbdare şi
Să îl fac să rîdă.

Să îl învelesc
Să-i sărut tîmplele cînd doarme
Să mîncăm acelaşi măr împreună
Să îi pun şosetele
Să mă deghizez în diferite personaje
Să îi citesc, să mă înţeleg pentru el.

Trebuie neapărat să fac baie cu el
Să ascult muzică lîngă el
Să tăcem doar noi cîteva minute
Să aruncăm cu pietre în apă
Să mergem în muzee, amfiteatre, săli, peşteri şi grote
Dar să fac tot ce pot ca acasă să fie mereu acasă pentru el.

Am să şterg fundul, obrazul, fruntea, spatele, părul lui
Am să-l învăţ să uite şi să ierte
Am să gînguresc a doua oară în viaţă în gînguritul lui
Şi am să-i petrec peste buze degetele
Pe care de o viaţă le pregătesc pentru asta.

Eu voi fi oglinda lui şi el îmi va fi oglinda
Ca două rîuri de lungimi diferite
Ne vom curge sufletele
În tine.

~~~

Olga este o ființă stranie, prinsă undeva între 3 și 33 de ani. își poartă tandru părul de căpșună prin orașul meu, aproape la fel de sincer cum scrie despre campioni, naștere naturală, fustițele de box, diriga din generală și câinii părăsiți prin București. după cum trebuie să știți de pe acum, Olga rotește sulița aceea de scrimă la fel de rapid cum rotește carioca roșie pe foaie atunci când desenează o mamă care seamănă cu un tată.

mi-e dragă Olga ca și cum ar fi o singură pisică, știut fiind faptul că cele nouă vieți ale unei pisici pot să fie împărțite, spre exemplu, în două fete cu ochi rotunzi. (singurele obiecte albastre din vecinătatea mea sunt acum o sticlă de apă Dorna și un Danone de băut. e limpede de ce n-am reușit să fac o metaforă decentă despre albăstrimea ochilor Olgăi).

în lumea pisicii Olga, apartamentele din Colentina sunt niște baloane de săpun, acolo unde doamnele simandicoase umplu Bucureștiul de amănunte și bezelele se mănâncă la fel ca ouăle – cu bucurie.

“Olga, când stau în dreapta ta îmi pare că miroși a brioșe!” poate nu știu ce vorbesc, pentru că n-am mai stat în dreapta unei pisici Olga nicicând până acum.

“hei, Raluca, asta e pentru că Olga naște fete ca Olga.” Raluca nu vede legătura și inspiră brioșele calde ca o nouă descoperire de mamă de fete. “tu faci băieți și, pesemne, asta e cu totul altceva. bărbații tineri nu înțeleg uneori nimic. iar cei bătrâni nu au înțeles nimic niciodată.”

“Olga, scriai lumește când stăteai acasă și poetic de când ai program de om mare.”

ultimul lucru pe care Olga mare l-a pus pe blogul bun? vremea.

mic mesaj de final pentru Olga: biletele câștigătoare la pariuri sunt exact ca mersul la Paris. faci fix ce-ți trece prima oară prin cap, pleci fix când ai chef, ca și cum nimic nu te-ar opri să pleci și nimic nu ți-ar spune că PSFX e un pariu necâștigător. eu am luat șase milioane pe un bilet de champions league unde aveam aproape numai PSFX. și am plecat la Paris ca nebuna, ca și cum era prima și singura emoție din viața mea.

Hei, e la fel de palpitant ca atunci când faci o supă. (să nu te apuci niciodată de făcut supă!)

“poate când oi fi bătrână… vrăjeală! eu nu am cum să fiu bătrână.”

am început să-i țin pumnii Olgăi și să-i fac galerie. plus că e singurul om care nu are mașină pentru că nu vrea.

~~~

// pentru că nu am întrebat-o în prealabil, n-am pus aici poze cu Olga mare sau cu Olga mică. dar sunt pozele mele de bine, deci enjoy :)

// vă invit să o citiți pe Olga aici… și să-i cumpărați cartea de aici

 

 

♫ ♪ In Rainbowssss.. puteți să dați treaba asta tare în căști; înainte de cuvintele de mai jos..

~~~

Iubiți-o pe Iren la fel cum vă e teamă s-o iubiți pe Iulia Burtea. Straniu, devastator și cu inima mare. Pentru că nu e nimic mai suav decât o femeie ruptă în fotografii.

Iubiți-o pe Iren la fel cum vă atârnați cerceii, așteptând safire pe care oricum n-ați ști cu ce să le purtați.

Iubiți-o dimineața, cum stomacul gol palpită de emoția unei cafele care nu vă place dar de care aveți nevoie.

Cuminte și curcubeios, cu șireturi lungi și moi, aduse din Paris de orice rudă rătăcitoare. Nu cred că arătam bine ensemble – eu mă pregăteam de nuntă, ea își muta unghiile colorate la Paris. Pe undeva, ea m-a convins că trebuie să mă întorc la creație. Da, Iren, m-ai colorat un pic.

Iren e un fel de fee, care trăiește mai aproape de Père Lachaise decât de pilule colorate. Acum o lună, am întrebat-o unde stă mai exact, ca să pot s-o caut pe Google Maps când mi-e dor de ea și scormonesc să ascult ceva Beirut. Și să uit și să țin minte, așa cum zic că face și ea când doarme acolo fix lângă Jim și Oscar cu săruturile lui și Balzac, Chopin *fără inimă* și Édith Piaf (când te crezi fee, uiți; și începe să ți se pară absolut natural să folosești cumva mai des semnul punct-și-virgulă;)

“Sunt zile când nu știu ce să fac cu mine. / Sunt Irine când mă simt așa de bine!”

Iren vine din când în când să se încarce de povești roșii cu brânză feta de la Mihai Bravu. În rest, Iren e la Paris unde e Pedro, unde e viața de unt roz cu pilule pe limba pițigăiată, unde se trăiește în balcoane, numai în balcoane cu flori care mor toamna. Dispare repede, ca să lase dor în urma ei. Dor perpelit la micro-ondes.

Are ea o poză din care am înțeles ceva de neînțeles – PARIS. Pe la colțuri nu-i boem; sclipește.

~~~