~~~

Iubito iubito iubito

Îngerii-şi umplu cu plîns

Sondele lungi de mojito

Toamna roteşte în fum

Frunze ca punctele zarului

Te proclam zeiţă născătoare de fii,

Cea mai dulce a Militariului.

 

Tu, care porţi în părul cel roş

Înţelepciunea aspră de vînt a timonierului

Tu, care poţi să trăieşti boem

Descărnînd ciolanul afumat al vierului,

Platoşa mea de firesc şi de gingăşie,

Vreau să îmi cumpăr o viaţă de schimb

Una cît se poate de vie.

 

Să mă strecor printre zile precum spaghetele

Cînd le scurg seara de foame

În cămine sordide fetele

Să-mi plimb fiul prin locuri calde şi vechi

Să mai pot la 80 de ani să-ţi bag degetul ud în urechi.

 

Vreau o viaţă întinsă exact pînă spre Cotroceni

Să-mi aşez pruncul în împărăţii de furnici

Şi castele de buruieni

Să licărească stelele

Să fie noapte doar mai încoa de Apaca

Să şterg restul vieţilor pe care le-am încercat

De fiecare dată cînd îl şterg după ce face caca.

 

Iubito, cel mai sfînt lucru din cartier,

Liniştea ta ţine loc cerului de cer

Numai tu ai puterea Lujerului şi a Ciurelului

De-a brăzda cu surîs de Montmartre

Acest Bucureşti al fricii şi fierului.

Ţie îţi cer, din rostogolirile fermecate ale burţii,

O viaţă de schimb îmbrăcată în straiele nunţii.

 

Lasă-mi-o

Pe linia lui patruşunu, cînd vrei

Să o-mpartă tramvaiele

În prima noastră noapte de dragoste

Şi reconstituirile ei

~~~

 

// poezia lui Gabriel aka Codruț Berceanu, scrisă azi și plină de Luca și Raluca

 

 

// O minipoveste despre Ralucutz, my <3ly bohemian TiPtiL little ray of sunshine + poze de chinez în Paris

~~~

Casa lor era întotdeauna mică, gen trei pe trei, dar acolo în bucătăria cu scaune miniaturale se făceau cele mai bune borșuri comune. Primele borșuri pe care le face o femeie în viața ei. Garsonieră închiriată și oale aduse de la mama.

Aveam veșnic o mușama și un fund de lemn pe masă și un pet început de bere. Mocheta mirosea, inevitabil, a toate licorile care se vindeau la non-stop. Cunoșteam mai mulți oameni decât ne puteam aminti a doua zi.

Stingeam țigările în scumiere mititele, ca niște coji mai colorate de nucă, preapline în oricare din zilele pe care mi le amintesc.

~~~

Nu aveam televizor. Sau nici nu contează dacă aveam. Dar ne căram viețile și rachiul de la unii la alții. Și întotdeauna dormeam în case la comun.

Știam toate barurile din centrul vechi, din centrul nou și oamenii din ele. Acolo era mai mult acasă decât în locul unde alegeam să ne trezim de dimineață.

Oamenii pe care îi iubeam atunci sunt și azi cel mai bun exemplu de boemă la care mă pot gândi.

~~~

Nu e simplu să ai o trupă. O formație. O grupare de oameni care cântă. Sau un bar. Sau o agenție. Sau măcar un job, la o adică.

Și nu e simplu nici să primești zeci de oameni în fiecare seară în casa ta. Să ne bețivănim, să cântăm, să dormim pe trei canapele și patru perne din burete, printre scrumiere și pupături.

Nu e simplu să te faci că uiți că iubești și apoi să te faci că iubești altceva.

În general, nu e simplu să fii așa de boem. Și nu pot spune cu certitudine dacă e simplu să fii fericit.

~~~

Lumea se împarte în cei care cântă și cei care nu. Cei care iubesc și cei care nu.

Curând, lumea se va împărți în părinți și nu.

 


Dacă vrei să te bălăcești în râul din spatele casei, încearcă să nu-ți umpli buzunarele cu pietre. Altfel o să fie jale. Și oamenii vor crede că ești Virginia Wolf.

Dacă nu ai un râu în spatele casei, merge și în cadă. Vara fără apă nu ar fi decât o ruină. Încă un artist care își desenează picioarele. Altfel, încearcă să nu umpli cada cu amintiri, cu oameni din tufișuri cu vremuri reci, cu blocuri de piatră sau cu tine de-a-ntregul. Ce-ar fi degetele tale ieșind din apă dacă nu zece zâne bune, gata să te salveze de la înec? Tabloul e compus întotdeauna din tablouri. Și oamenii vor crede că ești Frida Kahlo.

Dacă vrei să-ți tatuezi și altceva în afară de ochelarii hipsterești de pe nas, încearcă o colivie mică pe degetul lui Saturn. O colivie de aur, bătută în tuș negru. Altfel, sari! Rostogolește-te, întinde mâinile prea lungi… Închide ochii și sari! Cântă în timp ce râzi și apoi fă-ți o salată proaspătă de vinete. Cumpără pâine caldă, pentru femei albe și grase, apoi fă-ți rochii moi, care se plimbă după tine. Și oamenii vor crede că ești Florence Welch.

~~~

// Dar tu ești tu, aici, haș, Aitch. Când aveam 5 ani, am fost mama ta, în Ridichea Uriașă. Altfel, vreau să știi că pândim aceleași balcoane uitate prin București.

// poza e de prin Paris. Nu știu cine e bobi, dar mi-a amintit de tine.

// ♫ ♪ Florence + the Machine // new song // What The Water Gave Me

 

~~~

Living is easy with eyes closed… E liniște în capul meu și e liniște acasă. Suntem niște nebuni care au mutat boema pe Facebook. Aici ne îmbătăm, aici iubim, aici ne înhăităm la discuții despre politică și pictură, aici avem orgoliile și cercurile noastre . Doar uneori, ieșim la liman ca să publicăm. Sau ca să atârnăm pe peretele altuia un loc nou, o ciupitură, o poză de demult.

It’s getting hard to be someone but it all works out… E din ce în ce mai greu să fii cineva în București. Pentru că nu mai avem o singură gașcă boemă, ca acum 50 de ani. Sau poate că e chiar mai simplu, it all works out. Pentru că cercurile se suprapun, locurile se schimbă zilnic dar năravul niciodată. Observ supremația dentiștilor în lumea modei. Și mă bucur.

Nothing is real and nothing to get hung about… Și sunt momente, ca cel pe care îl trăiesc acum, în care nimic nu mai contează. Rolurile, proiectele, iluziile și prieteniile de odinioară… Toate s-au fâsâit, ca Grey’s Anatomy.

Avantajul boemei? Că poți să fugi pur și simplu, să fii altcineva pur și simplu, că poți să faci obsesii pentru lucruri simple. Și ceilalți vor exclama

Ce frumos! Uite un boem.

~~~

// ♫ ♪ Strawberry Fields Forever – the Beatles

// Povestea aceasta este pentru art-ul meu, Marius C. (Orice copy are un art, you know…) El a lăsat cele mai multe Likes pe pagina mea de Facebook. :)

Codruț și Raluca sunt un fel de Sartorialist și Garance Doré, regăsiți din aceleași ape/întreprinderi/poezii. “As fashion insiders know, Ms. Doré and Scott Schuman, the man behind the Sartorialist, are the Bogart and Bacall of the fashion blogosphere.” (NY Times, 10 feb 2011)

Un duo cu aceleași preocupări. Cuplul de actori care s-au cunoscut pe platoul unul megafilm, cuplul de business people care controlează un imperiu financiar cu lejeritatea unui prim vals, cuplul de regizori care își fură Oscarul unul altuia, cuplul de fashion bloggeri care surprind aceeași stradă din colțuri diferite. Cred cu putere că singurul mod în care poate supraviețui un cuplu care muncește printre aceleași lucruri este desprinderea de comun, pentru a nu fi niciodată în competiție.

~~~

Codruț și Raluca sunt poeți și sunt foarte îndrăgostiți. Toamna trecută s-au căsătorit la Hanul Ancuței lui Sadoveanu, unul din acele locuri unde se mai fac turte pe plită și se mai cântă la țambal.

Primul lucru mare pe care l-au cumpărat împreună – o cameră foto Nikon, nici prea mică, nici prea mare, pe care au testat-o în luna de miere din Maramureș. Tot din poze au reconstituit prima lor întâlnire, în tabăra de vară de la Tinere Condeie. Cu zece ani mai devreme.

“Pot să zic eu povestea?”, întreabă Raluca. Apoi se înfoaie, mică așa cum e, pe scaunul din fier forjat unde își bea limonada. Are o rochie cămașă din vestigiile Sighișoarei și jeans flared peste sandalele de la Jeffrey Campbell.

“Hai, zi-o tu de data asta. Dar te opresc dacă înflorești prea mult”. Codruț e înalt și oacheș, arată mai mult a sportiv decât a poet. Ceva din aspectul lui îți spune că este mai masiv decât se simte.

“Eram o mare fană a poeziei lui”, spune Raluca. “Uneori citeam câte o strofă și îmi imaginam că sunt cu el. Vroiam să îi stau pe umăr, să scrie despre mine.” Îl privește pe Codruț cu un fel de roșeață naturală în loc de blush. “Nu știu dacă ți-am spus vreodată asta. Aveam 15 ani și eram geloasă pe femeile din poeziile tale.”

~~~

“Nu știam cum arată, citisem doar o mică descriere a lui într-o antologie. Ne-am cunoscut complet aiurea, într-o noapte. Venise cu un alt tip din tabără să îmi arunce pietricele în geam. Li se păruse că sunt ciudățică, eu nu socializam nopțile și nu păream agățabilă. Aveau o sticlă de vin alb din care plănuiau să îmi ofere. Golani din Sud, mi-am zis.”

Codruț vine de pe malul Dunării și are grijă să spună asta destul de des. Admiră apa aceea la fel cum își admiră casa. Raluca e moldoveancă și lasă asta să i se simtă în felul în care cântă cuvintele.

Codruț : “La început, nu avea nicio legătură cu iubirea.”

Raluca: “Deși el a venit din senin să îmi cânte serenade la geam. Pentru mine nu era nicio dilemă: Uite un Sudist! Dar mi-a schimbat repede sentimentele.”

Codruț : “Era foarte delicată în tabăra aia. Acum o zăreai, acum nu mai era. Nu mai știu de ce ne pusesem noi pe capul ei, cu pietricele și tot tacâmul. Însă știu că i-am spus atunci că sunt foarte sincer și tranșant cu poezia. I-am zis: oricât de frumoasă ești, dacă nu-mi place poezia ta, îți voi spune din prima.”

“La drept vorbind, eu nici nu știam dacă poezia mea e bună de ceva”, continuă Raluca. “Și acum mă gândesc, uneori, dacă poezia mea e mai populară acum pentru că mă cheamă ca pe el. E felul meu moldovenesc de a fi modestă, adică egoistă. Codruț e fix invers. El, de fapt, m-a ajutat să devin mai mult EU.”

“Și, ca să fiu sincer, la început nici nu eram așa de înflăcărați”, spune Codruț. “Ne-am mai văzut o singură dată, apoi pauză șapte ani. M-am mutat în București ca să fiu cu ea și mă gândeam că o să fie grozavă când o să îmbătrânească lângă mine. Uite, mi-ar plăcea să ne amestecăm taloanele de pensii în același sertar. Eu am crescut cu o imagine idilică a femeii care ține casa, conduce o lume. Nu știu cum nu m-aș fi plictisit de așa o femeie carieristă în forță. Raluca e deșteaptă, pozitivă, are toate calitățile astea de autoapărare, dar e complet fragilă. Complet nesigură. E foarte femeie. Cred că mi-a plăcut că vine totul la pachet.”

Raluca: “Așa am eu noroc.”

~~~

Amândoi au acum cariere pe muchia celei care i-a adus împreună. Raluca e copywriter, Codruț e jurnalist sportiv.

“Când am venit în București, nu prea mă interesa ce o să fac. Vroiam să muncesc ceva, orice. Ideea era să pot să ne întrețin, să fim din ce în ce mai familie, chiar dacă asta însemna să fiu jurist sau câștigător permanent la pariuri. Mai ales pentru că le făceam pe amândouă”, râde Codruț.

“Și eu aveam viziunea asta cu gazetarul de sport. Așa îl vedeam, pentru că mi se părea înspăimântător să îți placă atât de mult fotbalul și să nu îi bucuri și pe alții cu ceea ce știi să faci. Practic, el făcea și înainte multe din lucrurile pe care le face acum. Numai că aflam numai eu despre ele”, completează Raluca. Sutele de meciuri pe care le-a văzut cu Codruț o fac să aibă aerul tipic al femeii care se vrea microbistă. O delicatețe trivială.

“Am lăsat-o pe Raluca să intre în toate cotloanele vieții mele. Așa a apărut în partidele de fotbal, apoi în aplicațiile pentru joburi. Asta face bine la self-esteem, dacă celălalt are și argumente pentru încrederea în tine.”

Raluca adaugă: “Am avut încredere în tine de când am stat o zi pe holurile Colegiului Pro. Îmi era teamă de București, de oameni, de examene… Și tu îmi spuneai mereu:

Bine că ne avem unul pe altul pe-aici. Să stăm deoparte și să râdem împreună de lume…

~~~

“Dacă mi-am făcut un blog unde mai pun și interviuri, uneori poate proze, asta în niciun caz nu înseamnă că mă dau jurnalist. Interviurile mele sunt ca niște poze pe un blog de street style – surprind ceva care îmi place și cred că merită împărțit cu lumea”, continuă Raluca.

“Jurnalist e numai unul la noi acasă”, râde Codruț. “Mai glumesc, dar blogul ăsta, deși nu trebuia să fie așa, a ajuns sufletul ei pe tavă. Nici nu cred că se cheamă blog personal, seamănă mai degrabă cu poșeta ei: uite, acum, dacă te uiți înăuntru, o să te pierzi. De drag, de spaimă, e o lume întreagă acolo. Zi drept, uneori și uiți ce lucruri mai cari în ea, nu?”

Raluca: “Haha, o lume într-o vintage Prada.”

~~~

// ♫ ♪ Coeur de pirate – C’était salement romantique

//poze de Codrin

//azi sunt 9 luni de la nuntă. încă 9.