Acesta este un articol care vrea să spună doar JE T’AIME, JE T’AIME, JE T’AIME ca o paradă de Ziua Franței!

// ♫ ♪♫ Sous le ciel de Paris / Marchent des amoureux / Hmm Hmmm

~~~


 

Cunosc femei care nu știu să recunoască prințul din povestea lor, pentru simplul fapt că n-au văzut aievea calul alb care îl aduce. Și caută bezmetice/cuminți/migăloase, caută în zadar un prinț pe un cal alb. Povestea uneia dintre ele este așa:

~~~

În zile de luni care arată ca zilele de sâmbătă, ea obișnuia să se prefacă nepăsătoare. I se părea anapoda să spună că așteaptă prințul care să o salveze, să o ridice de pe trotuar și să o fure. Da, asta e, să o fure ca pe vremuri.

În viața ei locuia mereu câte un bărbat, ca într-o poveste care începe și începe și începe, uitând să mai treacă de punctul culminant. Cumva, prințul ajungea mereu șchiop la castel, unde trebuia să o salveze. Sau fără cal. Fără paloș, fără chef.

De fapt, în lumea asta, prinții uită repede că au plecat de-acasă strict pentru a salva prințesa. Pe aici mai există fotbal, bere, mașini, jocuri pe computer, poker și lăutari, tot felul de lucruri care îl pot distrage pe fiul de împărat de la finalitatea poveștii.

Dar fata aștepta. Acel prinț pe un cal alb. Ce nu știa ea? Că aștepta calul alb. Să-l vadă, să fie sigură, să-i dea un semn măiastru.

Uita, draga de ea, că orice cal alb, înainte să fie năzdrăvan, a trebuit să mănânce o grămadă de jăratec.

~~~

E adevărat, o hârtie nu e chiar așa de importantă. Din fericire, măritișul nu e, în niciun caz, doar o bucată de hârtie.

~~~

Acum vreo doi ani am scris o poezie despre asta.

 

 

  • îmi place să sparg crusta unei crème brûlée cu vârful linguriței
  • pot să arunc pietricele în apă și să facă LUUUP
  • îmi afund întotdeauna mâna în punga cu orez
  • făt frumos = prinț șarmant
  • vreau să le fac poze norilor în forme de animale
  • pot să fug înapoi la un brunch de duminică8mai, Café des Deux Moulins, 15 rue Lepic, Montmartre 18e

Sper că ați văzut Amélie.

 


// ♪♫ I love your smile – Charlie Winston (avec Audrey Tatou)

 

 

Sighișoara…

Și mâine m-aș muta acolo, sus, în Cetate, unde umbrele sunt vechi și viața miroase a fier pe fier… Unde mi-aș picta un portret în loc să-mi fac o poză supraexpusă cu un DSLR…

Acolo am găsit și Raiul, acolo știu că l-ați găsit și unii dintre voi…

~~~

– O să iau un ceai din dulăpior și o plăcintă cu rubarbă.

– Bere. Neagră. Cu crinolină pentru nevastă-mea.

– Hai, mă… Și mp3urile pe un stick, alea pe care le-au pus ieri cam pe la brunch.

Mansarda se lăsa înțeleasă ca o coadă împletită spic, neglijent. Îmi mai aprindeam o țigară. Uneori, când întârziam în reveria asta prea multă vreme,  mileurile și mărgelele ajungeau să se aglomereze cu furie. Iar giganticele cești cu ceai de trandafiri se porneau să tremure tulburate.

– Suflet, poți să-ți iei și niște alcool, să uiți de frig.

– Dacă uit de frig, o să uit și de mine.

~~~

– Sunt destul de vie ca să urăsc, să spurc, să mint, să plâng sau să mănânc plăcintă cu rubarbă.

~~~

Am nevoie și de crinolină și de un copil care să plângă în surdină pentru că nu știe cum se prinde o pisică de coadă… Am nevoie de lecții și dulcegării, într-un loc din dulcea mea, amara mea Sighișoara… Casa Cositorarului… Doar numele îmi face inima să scrâșnească hârșt hârșt…

[pozele mele + ale Cositorarului]

În prima zi la Paris, o să merg în cimitir la Montparnasse. O să-i duc ceva bun lui Cioran, din România, poate niște ceai sau o plăcintă sau un boț de piatră, pentru că de oameni nu-i era dor.

Apoi o să umblu prin Cartierul Latin. O să mă prefac grăbită, cu o baguette in brațe, și străzile or să fie utopic goale de oameni. De ce spuneați că “Parisul rafinează suferința”, domnule Cioran?

 

O să dorm la 176 m de casa lui din rue de l’Odéon 21. O să fac un stencil cu vorba lui Petre Țuțea – “Cioran – scepticul de serviciu al unei lumi în declin.”


Pentru prima oară în istorie, o să mă trezesc devreme. La 8 fix, ca un funcționar veritabil, o să fiu la Café de Flore. N-o să pot sta douăsprezece ore, câte petrecea acolo Cioran în ’44, dar o să îmi beau cafeaua îndeajuns de lent cât să le pot scoate limba lui Camus (pentru că i-a vorbit aiurea) și lui Sartre (pentru că l-a ignorat aiurea).

~~~

Recunosc, nu scriu pentru că am ceva de spus, ci pentru că vreau să spun ceva.

De ce nu spune nimeni că

E. M. Cioran se citește Aimer Cioran?