soundtrack pentru operațiunea ALBASTRU: ♫ ♪ ♫ La Seine et moi (Vanessa Paradis)

Elefănțelul meu are azi 26 de săptămâni. Motiv pentru care mă apuc de treabă – am de cusut alți elefănței, bufnițe, motani și porumbei.

lângă mine creşte un munte înspăimântător, creşte zilnic hrănit de mame ale răniţilor,
altoit cu migală de mâini iscusite, muntele plânge, tremură, bură – ce cuvânt, bură!
dacă aş avea şi eu mâini, astfel de mâini, l-aş mai scutura de zăpezile şi amiezile umerilor,
aş mai înţepa un nor – ce bucurie că ştii poezie pe munte cu gură!

uneori, am impresia, oamenii îl cred munte ca alpul şi andul şi retezatul godeanul,
dar el e singurul munte care întinde oile la soare, mănâncă brânze, cântă doine din caval,
unge drumuri cu flori, cu oaspeţi, cu rachiu de mure, înţelepţeşte hanul
şi nu uită niciodată să fie cel mai cicălitor munte din emisfera lui de câmp cu un cal

alteori, numai alteori, pot spera să cânte despre mine, pot fi prioritatea lui, pot zbura,
alteori pot fi numai eu o potecă sălăşluită în pântecele lui – garofiţa pietrei craiului.
voi afla cum marginea unei câmpii poate să nască muntele acesta semeţ; voi afla
cumva unde stau ierburile care taie spaima şi ciuda că n-am ştiut buzele – ochiul raiului

lângă mine creşte de la o vreme un munte brăzdat de puteri şi spaime multe,
hotărât să arate alpiniştilor calea cea dreaptă, fărădelegea, inventarea aproapelui.
pe el şiroiesc stâlpi pentru lumină, apeducte pentru băi cu bulbuci, poeţi cu basme culte.
am uitat să-i pun pe masă un cuţit, am prefăcut un text poporan într-o lume de munţi normali.

de multe ori îmi vine să nu mai pun rime. ce rost ar avea la poalele unui asemenea munte?
mai bine tund cărări, plivesc straturile de cuvinte, mai semeţesc o cascadă pe alocuri,
uneori nici fotografii nu i-aş putea face. ar apărea ca un munte simplu cu oase cărunte,
cu tuse de câine şi casă pe pământ, cu nevastă munte şi copii munte. mamă pe tocuri.

mă întreb dacă nu cumva un asemenea munte măiastru face din mine o ţară fabuloasă! cine sunt
dacă şi Nepalul ar fi fost un şpriţ de ţară, fără munţii ăia plini de oameni minunaţi, cu creste aprige,
şi mă mai întreb dacă mai am ceva frumos de arătat în mine ca ţară în afară
de muntele meu înspăimântător, cel mai frumos tată de copil din toată poezia. toată frige.

lângă mine se trezeşte dimineaţa vijelios un lanţ muntos. uneori e cumplit de întors pe dos,
îşi încruntă piscurile, învăluindu-le prin dumnezeu, porneşte încă o zi în care se întâmplă
cumva, chiar se întâmplă să se petreacă mai multe avalanşe decât e permis unui om cuviincios.
e drept că seara tot eu deschid uneori sticle şi şterg colacul cu sârmă ghimpată cu tâmplă

gândesc că şi ţara asta adică eu poate să fie tot un fel de şpriţ

ca un Nepal care nu adăposteşte decât moarte şi o carte
de poezie

~~~

// azi nu vă arăt multe poze. azi vă arăt un cer frumos + un show Chanel de ieri, cu Florence Welch într-o scoică uriașă + o promisiune: Luca, fluturaș, într-o zi vom fi acolo, în primul rând.

 

♫ ♪ ZAHO – Je Te Promets

~~~

Îmi place murmurul oalelor pe foc. Îmi place vâjâitul cuțitului în cartof, pun miere la fripturile de pui și îl iubesc pe Jamie Oliver. Copiii lui – Poppy Honey Rosie, Daisy Boo Pamela, Petal Blossom Rainbow și Buddy Bear Maurice – sunt cei mai hrănaci copiii de pe continentul meu. Așa trebuie că este.

Dar eu evit rețetele lui Jamie. Evit și rețetele mamei. Sunt propria mea carte de bucate (așa cum ne lăudăm noi, corporatistele care gătesc pentru că e un hobby, nu o datorie… noi, deziluzionatele de București, care gătesc mai mult pentru blog decât pentru familie).

Am avut mereu impresia că în palma mea stângă se scrie o carte de bucate. Mi-o dictează cineva ca pe o fițuică, la fel cum îmi dictează deopotrivă poezii.

Și trag cu ochiul în palmă din când în când, trișez când ți se face foame sau când nu știu exact ce să-ți spun și se lasă tăcerea aceea… Tăcerea de când știm că ne este bine, că ne crește familia și că nu e nevoie să vorbești chiar tot timpul. (Pentru că e bine, recunoaște, să poți să taci cu mine.)

Acolo în palmă am și tocănițe și brioșe mânjitoare cu mure, am și cidru… le-am scris mic de tot în palmă, ca să încapă bunătăți pentru toate zilele. Bunătăți pentru cei 50 de ani pe care plănuiesc să-i gătesc de-aici înainte, să-i pun la murat ca pe gogoșari și să-i las moștenire pentru copilul mic și hrănaci.

Le-am scris pe toate în palma mea stângă – cât o carte de bucate.

~~~

iartă-mă
iartă-mă că ți-am făcut bunătăți
în loc să-ți scriu poezii

~~~

// supercrêpe și cidru, la Crêperie Josselin în Montparnasse

// croissant la Café de Flore în Saint-Germain-des-Prés

// ceva salată cu jambon și brânză coaptă de capră, Le Marais

// pește marinat la NudiBar

// mojito-amour cu prea multe căpșuni zdrobite în mentă, sub mini-balconul lui Cioran

Micul Golf din 2mai e un fel de rue de Rivoli din Paris. Găsești nostalgici (fashioniste à la Brigitte Bardot sau nudiști), găsești kitch (shop de suveniruri sau Liviu Vârciu), găsești boema. Timpul stă puțin pe loc, miroase a viață bună și, în general, îți apropriezi locul acela ca fiind al tău dintotdeauna. Contrastele care se ignoră, de parcă ar funcționa în universuri paralele.

~~~

Ce-mi vine în cap de fiecare dată când ajung în Micul Golf? Reclama mea favorită: Miss Dior Cherie, regizată de Sofia Coppola, cu modela Maryna Linchuk și cântecelul meu de suflet Moi Je Joue by Brigitte Bardot. ♫ ♪♫ ♪♫ ♪

~~~

Ochelarii mei de soare de la Chloé sunt ca un fel de rue de Rivoli plimbat prin Micul Golf. Rapanele nu sunt din același film cu luxury prêt-à-porter. Dar uite ce s-ar fi bucurat BB și Grace Kelly să mă vadă! :)

 


 

 

 

Ştiu, fiecare femeie are momentul ei de frumuseţe. Acea zi în care s-a simţit glam0uroasă, iubită, deocheată. Clipa ei de divă.

Pentru majoritatea dintre noi, momentul acela înseamnă ziua de mireasă. Poate pentru că nunta e unul din acele evenimente când aruncăm ceva mai mult de o avere pentru rochie+visagiste. Poate pentru că abia atunci suntem tratate, frust, pentru prima oară ca femei. Când ni se repetă de cel puţin două mii de ori “Eşti frumoasă! Eşti aşa de frumoasă!”

Eu am avut o nunta ca în filmele vechi de la Disney. Un ospăţ uriaş şi vesel, vreo 16 ore în care singurul lucru la care mă puteam gândi era “doamne, ce bărbat frumos mi-ai dat! doamne, ce frumoasă m-ai lăsat la nunta mea!”. Şi totuşi  nu atunci am fost eu maxim glamouroasă.

~~~

Raluca a fost o divă în le Marais. Cartierul evreilor din Paris.

Nici măcar nu am o explicaţie pentru asta. Poate vreun strămoş evreu francez, încă nedescoperit dar activ în moştenirea genetică. Poate nevoia de a pune un nume pe visele boemei autentice, care mă bântuiau încă de când am ales “La Bohème” ca vals al miresei.

Nu ştiu de ce am fost atât de glam0uroasă în ziua aceea.

Aveam tricoul meu moale de la Pimkie, cel cu “Everybody talks about my blog”, un tutu efortless BSB, balerini de la Pantofică şi un Vogue Paris, foarte greu, în poşeta Prada. Mâine e vineri şi nu m-aş îmbrăca nici arsă cu un asemenea ansamblu.

Poate nu era, totuşi, vina mea. Le Marais are, vreau să cred, o ceată de strămoşi care îmi repetau “Eşti frumoasă! Eşti aşa de frumoasă!”