Pe peretele din fața mea, se agață zilnic textul de mai sus. De altfel, niciodată nu am iubit mai mult decât acum.

Am schimbat poezia și agenția. Am început să scriu, pe drum, poezii noi. O să le împachetez și o să le fac carte.

Agenția e Frumoasă. S-a tuflit ca un candelabru între o cârciumă și o grădiniță.

Copilul meu spune povești. Inventează povești. Caută povești.

M-am îndrăgostit la început de primăvară de același bărbat și de copilul lui.

M-am apucat de scris, aici, azi, ca să nu uit.

 

 

când am aflat că “heruvim” este în sine o formă de plural, că făpturile cu ochi mulți sunt mereu împreună pentru a purta dumnezeul pe aripile lor, acela a fost momentul când am știut că e simplu.

noi, oamenii mici, suntem mereu împreună, știm totul de la început, dar uităm totul încet-încet, ca să facem loc pentru conceptele stranii ale lumii practice.

 

uităm că heruvim înseamnă mulți heruvi cu aripi moi, ca să învățăm că mâncarea curge din sâni, capul doare când îl lovești de podea și numărătoarea se încheie întotdeauna la 10.

uităm că heruvul cu sabie de foc i-a alungat pe bunicii noștri păcătoși din rai, ca să învățăm că șarpele face sssssssssss, mașina face brrrrrrrr și Pup e un cuvânt destul de greu de rostit.

uităm că heruvim înseamnă înțelepciune deplină, ca să învățăm cântecul “Dacă vesel se trăiește, bine e!”

 

mă numesc MamaMama și răspoimâine împlinesc 1 an și 28 de ani.

 

 

 

+ mulțumesc, Magda Constantin, pentru poze <3

Când ești mic, teatrul de păpuși e o bucurie infinită. Ca o lume curgând din degetele unui om mare.
Dar ziua când pricepi că teatrul de păpuși e o tragedie cu marionete, că-i rău să fii tras de sfori, e ziua când începi să mori, puțin câte puțin.

Mie nu-mi pare rău că sunt o păpușă în mâini mici. Stau cuminte cu capul într-o parte, zâmbesc și ridic mâna dreaptă când kidulescu mi-o cere. Fac reverențe în fața unui om foarte mititel care seamănă cu mine. Și mă simt om, pentru că lumea curge prin mine și sforile de care mă leg.

 

+ pentru foto, mulțumesc lui Cristi Preda

și ce bine ar fi ca oamenii să fie sinceri atunci când răspund la “care a fost the-best-moment din viața ta?”

pentru că, trebuie să fiu sinceră, cred că viața ar fi prea simplă dacă acele the-best-moments ar însemna, așa cum răspundem cu toții, clipele în care  ne-am văzut copilul pentru prima oară sau când ne-am potrivit verighetele pe degete = clipele când interiorul se dezvelește la exterior sau când pantofii m-au bătut mai rău decât la serbarea de clasa a patra.

la fel ca bluza cu love-is-hard pe care ne-am cumpărat-o obsesiv anul trecut pentru că era singurul lucru care semăna cu marni și pe care puteam să punem mâna, zic că viața are de dăruit ceva mai mult decât o clipă…

~~~

a trecut 1 an în care mi-am mâncat timpul pe felii de pâine, pe furiș. primul an din viața copilului meu a fost un sacrificiu și o feerie. sunt mândră de mine pentru că nu am rupt continuul și sunt mândră de mine pentru că mi-am cernut planurile.

dar, în final, am rămas doar noi.

noi cei singuri în casă, nesunați și negândiți, noi cei slabi și grași deopotrivă, mame care au uitat să fie soții și poeți care se tem de poezia lor. am rămas doar noi, cu telefoanele în priză, așteptând mereu să se întâmple cel mai bun moment din viața noastră.

~~~

cel care a făcut copilul să crească în burta femeii a fost un mefisto. pentru că m-a făcut să cred că viața se întâmplă doar așa, împreună. și că el e jumătatea mea, pe care o hrănesc de aproape un 1 și încă 40 de săptămâni cu trupul meu. e jumătatea mea pentru că m-a făcut om.

~~~

the-best-moment din viața mea este în noaptea aceasta. am unghii care sclipesc cu OPI deasupra tastaturii albe. visez că mă îmbrac în Tahir Sultan ca să merg sâmbătă la operă. am ochi de șoim care caută respirația copilului dormind lipit de coapsa mea. am o casă boemă și un bărbat ca un pici foarte mare. iubitul meu cu spatele ilustru, iubitul meu din cărțile cu poezii.

am micul meu trianon și am rămas doar noi.

 

 

+pentru poză îi mulțumesc lui Cristi Preda (aici mai aveam doar 42 de ore până am tăiat cordonul)

Întotdeauna am avut un secret cu ploaia. Pentru mine, a ploua e un verb personal.

Drept dovadă, am scris despre ploaie mai mult decât despre iubire. Iar asta e o performanță. În zilele în care plouă cu patos, îmi place să îmi beau ceaiul în balcon. Iar în iunie, când teiul se cocoșează și se alintă bătrânește sub ploaie, îmi aduc întotdeauna aminte că nu m-am pierdut. Că undeva, sub umbrela mea de mamă și de fiară, se mai află încă aceeași Raluca.

Linia e un punct plecat la plimbare. Așa mi-a spus ieri un om care încearcă să mă scoată din casă. Eu eram punctul, iar pretextul era uscarea teiului. Moartea încă unui an, pentru mine. Și finalul unei epoci a teiului înflorit și trăit în balcon, pe strada mea, cu pachete infinite de țigări și cu poezie.

Am ieșit în schimb pe o terasă. Ca niciodată, anul acesta detest terasele cu zgomote nefirești, lăsate în urmă de muzica proastă și oamenii aprigi. Aici era așa. Iar deasupra noastră, din teiul pe care atâta vreme l-am iubit, au început să cadă flori. Pe unele le-am prins din zbor, apărându-ne parcă de flăcări și de bețivi. Pe altele le-am evitat strângându-mi copilul cu sete la piept.

Doar una, netrebnica, o floare adormitoare, cu frunza veștedă și lipici de polen, s-a lăsat moale chiar deasupra noastră. N-o băgasem de seamă, nu-i vorbisem, n-o chemasem ca întotdeauna în nopțile cu ceai din balcon. Floarea a coborât, biata uitucă, pe piciorul copilului meu. S-a lipit acolo și l-a înțepat, cu gelozie de vietate. Iar supărarea pe care i-a pricinuit-o este, pentru mine, motiv de nesomn. Poate că acest copil, născut de ziua mea și cu ascendent în zodia tatălui, va renunța la tei și va renunța și la mine. Însă acum, măcar pentru o vară, mă voi preface că teiul n-a înflorit niciodată cu adevărat.

Toate luminile casei sunt stinse. Suntem singuri și, pentru prima oară în viața mea, nu mă simt singură.

Plouă focos pe strada noastră, de la miezul nopții încoace.

E cea mai scurtă noapte din an, iar noi doi o petrecem învățând să râdem în hohote.