la granița dintre “în căutarea fericirii” și “în căutarea timpului pierdut”, omul începe să simtă că și-a găsit sensul. că nu mai are nevoie de nimic, pentru că știe cine este și către ce se îndreaptă. odios sentiment, acela când m-am crezut dumnezee, lipind pe frunți judecățile mele de valoare.

iată-mă mamă. învăț să pun punct ideal de devreme, hrănesc sensul acesta în viață și mă întreb, ca atâția alții înaintea mea, dacă nu cumva evoluția nu ne servește la nimic. ne întoarcem cu toții, organic și cuminte, la același “sens”.

~~~

sensul meu este să nasc opere de artă. eu nu fac oamenii să plângă, ci să se îndrăgostească așa cum nu credeau că se mai poate. iar copiii sunt bildungsromane, sunt orașe care se construiesc din cuvinte și din poduri peste Sena.

dacă episodul meu de azi înseamnă acest copil, înseamnă că viața mea curge în sensul care trebuie. cu zâmbetele lui spasmodice care nouă ne curg direct în inimă. cu tălpi exact cât indexul meu drept, cu 3 prenume alese ca să le repete pe ale părinților și cu gânguritul care face străzile să se unduiască.

~~~

Parisul meu e tot acolo. o ia la sănătoasa pe malurile Senei, se supără prin balcoanele mici și vorbește tot la condițional optativ.

numai că, acum, eu am “Parisul din vene și vis”

*titlul e o treabă pe care am citit-o pe pagina de Facebook a lui Alin Gălățescu – el se chinuie mult prea mult să pună în cuvinte ceea ce îi iese lesne doar în fashion, dar eu îl plac infinit pentru că încearcă.

**iar pozele sunt courtesy of Alex Nicodim.

 

 

 

 

 

mi-a fost teamă abia când am pus capul pe pernă, cu o seară înainte. teamă nu de mine, ci de el. ca si cum m-aș fi născut oarbă, aș fi trăit în beznă până acum și, ca prin minune, urma să-l văd a doua zi pentru prima oară. copilul meu care exista dintotdeauna, doar eu eram oarbă prin preajma lui, adulmecând numai mișcările lui spasmodice din capul pieptului meu.

și mi-a mai fost teamă că n-o să mă pot ridica, asemeni mamelor de meserie, cu tiara bătută în pietre scumpe, în tabloul de deasupra capului lui. că o să aibă nevoie de zece mame ca mine. că l-am stricat dacă îi curg ochii sau că l-am lovit fatal dacă i-a intrat apă în urechi. că mirosul meu nu-l va putea liniști, brațele mele nu vor fi destul de moi iar laptele nu-i va ajunge niciodată.

~~~

au trecut câteva zeci de zile. și teama n-a dispărut, ba chiar crește cu fiecare zâmbet nou sau “aguu” în loc de bunădimineața. doar că teama aceasta nu e în niciun fel rațională. teama de mamă, să-i spunem așa de azi înainte, e o senzație care îți îneacă dorința de a fugi la mare, care tremură mâna cu care vrei să trasezi eyeliner, care taie unghiile mult mai scurt numai să nu cumva să zgârii. te asuprește și te îndulcește. teama de mamă e ființială și îți înmoaie genunchii, indiferent de IQ.

~~~

singurul lucru care o face pe noua mamă să nu plângă iremediabil în pernă e gândul că puiului ei îi este infinit mai frică de lumea asta luminoasă, rece și străină.

prima dată când a țipat, în mâinile doctorului Albu, mi s-a părut timid. un poet exilat din lichidul zaharos pe care i-l așternusem ca să crească. apoi a plâns ceva mai bărbătește, ca un pisic care a pierdut vrăbiuța din brațe. mi l-au adus, să ne adulmecăm și să ne lipim pieile la exterior, să ne cunoaștem din nou și să ne recunoaștem.

l-am sărutat pe tâmpla stângă. iar mirosul acela al frunții lui mi-e imposibil să-l șterg. mi l-am întipărit organic în tot ceea ce sunt acum și, probabil, mirosul acesta mă va urmări pentru tot restul vieții.

bucurie/teamă/sfârșit/primăvară, toată bunătatea lumii curgând direct în sufletul meu.

 

Secrete

LUCA

 

// prin noiembrie 2008, am scris poezia de mai jos. ideea de a avea un băiat pe care să-l cheme Luca îmi încolțise în cap de multă vreme – Luca și Raluca, e magic!

poezia nu e numai despre un viitor Luca, ci mai ales despre viitorul lui tată, pe care nu-l alesesem și nici el nu mă alesese pe mine încă. după vreo lună, înainte de Crăciun, Codruț m-a regăsit pe Google și restul e poveste…

~~~


luna se golea peste braţele mele noi de femeie
braţe de om pe care ţi le închinam
da
o să mă fugi peste lume ca alergarea din pântec
cu visele mele totuna cu rodul
cu Luca
şi pocalul din care murim laolaltă

mi te aştern pe sub pleoape ca să mă vezi când ți-e lin
şi acum ştii că ai ajuns de la capăt
ca-n filmele de acum şi de zeci de veacuri
mi te amintesc curat în războaiele punice
în pontul euxin și în munţii sarmaţi
între oşti şi nopţi de peruzea
învăţându-mi copiii să zboare
peste oşti şi munţi şi războaie punice
ai putea să-mi semeni
şi să populăm locuri pe care nu le-am locuit
cu ochii tăi mari care mă caută mică

te-aş iubi ca să fie linişte și foame
linişte cu palme şi cu nesomn
să mi te aştern pe sub pleoape ca să-mi croiesc copilul după tine om
tu regatul meu întreg
cu armele mele şi cu toate apele pământului

şi deşi sufletele împerecheate
nu trebuie neapărat să trăiască traiuri pereche
tot noi doi murim împreună
ca să ne regăsim cuminţi şi trişti şi vii în locuri strâmte
sau pajiştile tale cu sud și sălcii care îmi răsună organic
şi cu toate visele asupră-ne
am trăit toate vieţile noastre trecute în toate visele mele

ştiu
nu spune nimic
ştiu

~~~

// ♫ ♪♫ ♪♫ ♪ ”I hope you don’t mind that I put down in words
How wonderful life is now you’re in the world” (melodia e a lui Elton John) ♫ ♪♫ ♪

Și era toamnă, primăvara înghețului, anotimpul pentru care aveam emoții și de care îmi era teamă astă vară – acum e pe bune! Micul meu fotbalist are 200 de grame și fluturește când mi-e lumea mai dragă. Ai ținut vreodată o pisică sub haină, ca s-o ascunzi de bunici, doar că pisica nu vroia nicium să stea locului și făcea tumbe epocale?

Asta îmi dărâmă tot soiul de mituri. Mamele sunt mai mult aiurite decât stăpâne pe situație, sunt mai mult panicate decât blissful.

~~~

Nu mi-au plăcut niciodată mamele care vorbesc la plural. “Noi avem doi dințișori”, “Ne doare burtica”, “Păpăm tot la ora patru”. Problema e că m-am surprins făcând asta zilele trecute – “Plecăm și noi de la birou. Tati, ne duci la o ciorbă în pită?”. Și acum trebuie să reflectăm la ce și cum.

Poate că nu e un moft al mamelor să se identifice cu puiul. Poate nu e renunțarea la viața dinainte, la visele stoarse și idealurile ciob, ca să te identifici cu un scop nou, mic, modelabil. Poate nu e doar faptul că trăiești prin micul prinț, ca și cum viața ta nu mai e de-ajuns. Cred că e, trist și poetic deopotrivă, doar continuarea sarcinii. La infinit. Cordonul ombilical pe care nu vrei sau nu concepi să-l tai.

~~~

E un proverb chinez care întreabă: Oare nu-i posibil ca lucrurile pe care omul le consideră BINE să fie, de fapt, lucrurile pe care zeii le consideră RĂU?

Planurile mele nu s-au schimbat, însă acum includ un lucru esențial – va exista un om pe care trebuie să îl învăț ce este un nor, ce fac oamenii ca să fie fericiți, ce înseamnă fericire, unde e Turnul Eiffel, care e diferența dintre Dumnezeu și Krishna.

Eu habar n-am ce e bine și ce e rău. Nu sunt neapărat sigură că mai cred în lucruri bune/rele fundamental. Și atunci, ce-o să-i spun unui om mic, curios ca o pagină albă de word, ce-o să-i spun când întreabă

Mam, de ce e bine că trăim în București?

 

// snopul de grâu e un simbol / tradiție de nuntă. Pe vremea când nu existau domnișoare de onoare cu flori și gânduri bune, exista un vornic / staroste, care legăna un snop de grâu. Mie mi-au îmbrăcat snopul în voal. Asta însemna “Rodul familiei”

// titlul e un citat din Blair Waldorf

Pentru că avem două urechi și numai o singură gură, sunt vremuri în care ascultăm de două ori mai mult decât vorbim. Sau scriem.

Codruț a numit-o “perioadă de decantare”, de parcă scriitura ar ieși din tine numai după ce se depune, untoasă și tare ca migdalele, pe fundul căldării. Poate e așa, poate e nevoie de un pic de liniște ca să poți vorbi cu rost. Sau măcar ca să începi.

Problema mea e că îmi vine să scriu despre un singur lucru…

~~~

~~~