și ce bine ar fi ca oamenii să fie sinceri atunci când răspund la “care a fost the-best-moment din viața ta?”

pentru că, trebuie să fiu sinceră, cred că viața ar fi prea simplă dacă acele the-best-moments ar însemna, așa cum răspundem cu toții, clipele în care  ne-am văzut copilul pentru prima oară sau când ne-am potrivit verighetele pe degete = clipele când interiorul se dezvelește la exterior sau când pantofii m-au bătut mai rău decât la serbarea de clasa a patra.

la fel ca bluza cu love-is-hard pe care ne-am cumpărat-o obsesiv anul trecut pentru că era singurul lucru care semăna cu marni și pe care puteam să punem mâna, zic că viața are de dăruit ceva mai mult decât o clipă…

~~~

a trecut 1 an în care mi-am mâncat timpul pe felii de pâine, pe furiș. primul an din viața copilului meu a fost un sacrificiu și o feerie. sunt mândră de mine pentru că nu am rupt continuul și sunt mândră de mine pentru că mi-am cernut planurile.

dar, în final, am rămas doar noi.

noi cei singuri în casă, nesunați și negândiți, noi cei slabi și grași deopotrivă, mame care au uitat să fie soții și poeți care se tem de poezia lor. am rămas doar noi, cu telefoanele în priză, așteptând mereu să se întâmple cel mai bun moment din viața noastră.

~~~

cel care a făcut copilul să crească în burta femeii a fost un mefisto. pentru că m-a făcut să cred că viața se întâmplă doar așa, împreună. și că el e jumătatea mea, pe care o hrănesc de aproape un 1 și încă 40 de săptămâni cu trupul meu. e jumătatea mea pentru că m-a făcut om.

~~~

the-best-moment din viața mea este în noaptea aceasta. am unghii care sclipesc cu OPI deasupra tastaturii albe. visez că mă îmbrac în Tahir Sultan ca să merg sâmbătă la operă. am ochi de șoim care caută respirația copilului dormind lipit de coapsa mea. am o casă boemă și un bărbat ca un pici foarte mare. iubitul meu cu spatele ilustru, iubitul meu din cărțile cu poezii.

am micul meu trianon și am rămas doar noi.

 

 

+pentru poză îi mulțumesc lui Cristi Preda (aici mai aveam doar 42 de ore până am tăiat cordonul)

să nu dormi nopțile, deși ai putea

să plângi că n-ai geacă military de catifea

să alăptezi cu gândul la eclere și serenade

și să uiți cumva prin minune că steaua ta cade

să calci prosoapele moi ca să faci abur în casă

infinita sordida cuibărire a copilului sub masă

și să plângi din nou pentru că n-ai fost mireasă în Elie Saab

atât

Întotdeauna am avut un secret cu ploaia. Pentru mine, a ploua e un verb personal.

Drept dovadă, am scris despre ploaie mai mult decât despre iubire. Iar asta e o performanță. În zilele în care plouă cu patos, îmi place să îmi beau ceaiul în balcon. Iar în iunie, când teiul se cocoșează și se alintă bătrânește sub ploaie, îmi aduc întotdeauna aminte că nu m-am pierdut. Că undeva, sub umbrela mea de mamă și de fiară, se mai află încă aceeași Raluca.

Linia e un punct plecat la plimbare. Așa mi-a spus ieri un om care încearcă să mă scoată din casă. Eu eram punctul, iar pretextul era uscarea teiului. Moartea încă unui an, pentru mine. Și finalul unei epoci a teiului înflorit și trăit în balcon, pe strada mea, cu pachete infinite de țigări și cu poezie.

Am ieșit în schimb pe o terasă. Ca niciodată, anul acesta detest terasele cu zgomote nefirești, lăsate în urmă de muzica proastă și oamenii aprigi. Aici era așa. Iar deasupra noastră, din teiul pe care atâta vreme l-am iubit, au început să cadă flori. Pe unele le-am prins din zbor, apărându-ne parcă de flăcări și de bețivi. Pe altele le-am evitat strângându-mi copilul cu sete la piept.

Doar una, netrebnica, o floare adormitoare, cu frunza veștedă și lipici de polen, s-a lăsat moale chiar deasupra noastră. N-o băgasem de seamă, nu-i vorbisem, n-o chemasem ca întotdeauna în nopțile cu ceai din balcon. Floarea a coborât, biata uitucă, pe piciorul copilului meu. S-a lipit acolo și l-a înțepat, cu gelozie de vietate. Iar supărarea pe care i-a pricinuit-o este, pentru mine, motiv de nesomn. Poate că acest copil, născut de ziua mea și cu ascendent în zodia tatălui, va renunța la tei și va renunța și la mine. Însă acum, măcar pentru o vară, mă voi preface că teiul n-a înflorit niciodată cu adevărat.

Toate luminile casei sunt stinse. Suntem singuri și, pentru prima oară în viața mea, nu mă simt singură.

Plouă focos pe strada noastră, de la miezul nopții încoace.

E cea mai scurtă noapte din an, iar noi doi o petrecem învățând să râdem în hohote.

 

la granița dintre “în căutarea fericirii” și “în căutarea timpului pierdut”, omul începe să simtă că și-a găsit sensul. că nu mai are nevoie de nimic, pentru că știe cine este și către ce se îndreaptă. odios sentiment, acela când m-am crezut dumnezee, lipind pe frunți judecățile mele de valoare.

iată-mă mamă. învăț să pun punct ideal de devreme, hrănesc sensul acesta în viață și mă întreb, ca atâția alții înaintea mea, dacă nu cumva evoluția nu ne servește la nimic. ne întoarcem cu toții, organic și cuminte, la același “sens”.

~~~

sensul meu este să nasc opere de artă. eu nu fac oamenii să plângă, ci să se îndrăgostească așa cum nu credeau că se mai poate. iar copiii sunt bildungsromane, sunt orașe care se construiesc din cuvinte și din poduri peste Sena.

dacă episodul meu de azi înseamnă acest copil, înseamnă că viața mea curge în sensul care trebuie. cu zâmbetele lui spasmodice care nouă ne curg direct în inimă. cu tălpi exact cât indexul meu drept, cu 3 prenume alese ca să le repete pe ale părinților și cu gânguritul care face străzile să se unduiască.

~~~

Parisul meu e tot acolo. o ia la sănătoasa pe malurile Senei, se supără prin balcoanele mici și vorbește tot la condițional optativ.

numai că, acum, eu am “Parisul din vene și vis”

*titlul e o treabă pe care am citit-o pe pagina de Facebook a lui Alin Gălățescu – el se chinuie mult prea mult să pună în cuvinte ceea ce îi iese lesne doar în fashion, dar eu îl plac infinit pentru că încearcă.

**iar pozele sunt courtesy of Alex Nicodim.

 

 

 

 

 

mi-a fost teamă abia când am pus capul pe pernă, cu o seară înainte. teamă nu de mine, ci de el. ca si cum m-aș fi născut oarbă, aș fi trăit în beznă până acum și, ca prin minune, urma să-l văd a doua zi pentru prima oară. copilul meu care exista dintotdeauna, doar eu eram oarbă prin preajma lui, adulmecând numai mișcările lui spasmodice din capul pieptului meu.

și mi-a mai fost teamă că n-o să mă pot ridica, asemeni mamelor de meserie, cu tiara bătută în pietre scumpe, în tabloul de deasupra capului lui. că o să aibă nevoie de zece mame ca mine. că l-am stricat dacă îi curg ochii sau că l-am lovit fatal dacă i-a intrat apă în urechi. că mirosul meu nu-l va putea liniști, brațele mele nu vor fi destul de moi iar laptele nu-i va ajunge niciodată.

~~~

au trecut câteva zeci de zile. și teama n-a dispărut, ba chiar crește cu fiecare zâmbet nou sau “aguu” în loc de bunădimineața. doar că teama aceasta nu e în niciun fel rațională. teama de mamă, să-i spunem așa de azi înainte, e o senzație care îți îneacă dorința de a fugi la mare, care tremură mâna cu care vrei să trasezi eyeliner, care taie unghiile mult mai scurt numai să nu cumva să zgârii. te asuprește și te îndulcește. teama de mamă e ființială și îți înmoaie genunchii, indiferent de IQ.

~~~

singurul lucru care o face pe noua mamă să nu plângă iremediabil în pernă e gândul că puiului ei îi este infinit mai frică de lumea asta luminoasă, rece și străină.

prima dată când a țipat, în mâinile doctorului Albu, mi s-a părut timid. un poet exilat din lichidul zaharos pe care i-l așternusem ca să crească. apoi a plâns ceva mai bărbătește, ca un pisic care a pierdut vrăbiuța din brațe. mi l-au adus, să ne adulmecăm și să ne lipim pieile la exterior, să ne cunoaștem din nou și să ne recunoaștem.

l-am sărutat pe tâmpla stângă. iar mirosul acela al frunții lui mi-e imposibil să-l șterg. mi l-am întipărit organic în tot ceea ce sunt acum și, probabil, mirosul acesta mă va urmări pentru tot restul vieții.

bucurie/teamă/sfârșit/primăvară, toată bunătatea lumii curgând direct în sufletul meu.