la granița dintre “în căutarea fericirii” și “în căutarea timpului pierdut”, omul începe să simtă că și-a găsit sensul. că nu mai are nevoie de nimic, pentru că știe cine este și către ce se îndreaptă. odios sentiment, acela când m-am crezut dumnezee, lipind pe frunți judecățile mele de valoare.

iată-mă mamă. învăț să pun punct ideal de devreme, hrănesc sensul acesta în viață și mă întreb, ca atâția alții înaintea mea, dacă nu cumva evoluția nu ne servește la nimic. ne întoarcem cu toții, organic și cuminte, la același “sens”.

~~~

sensul meu este să nasc opere de artă. eu nu fac oamenii să plângă, ci să se îndrăgostească așa cum nu credeau că se mai poate. iar copiii sunt bildungsromane, sunt orașe care se construiesc din cuvinte și din poduri peste Sena.

dacă episodul meu de azi înseamnă acest copil, înseamnă că viața mea curge în sensul care trebuie. cu zâmbetele lui spasmodice care nouă ne curg direct în inimă. cu tălpi exact cât indexul meu drept, cu 3 prenume alese ca să le repete pe ale părinților și cu gânguritul care face străzile să se unduiască.

~~~

Parisul meu e tot acolo. o ia la sănătoasa pe malurile Senei, se supără prin balcoanele mici și vorbește tot la condițional optativ.

numai că, acum, eu am “Parisul din vene și vis”

*titlul e o treabă pe care am citit-o pe pagina de Facebook a lui Alin Gălățescu – el se chinuie mult prea mult să pună în cuvinte ceea ce îi iese lesne doar în fashion, dar eu îl plac infinit pentru că încearcă.

**iar pozele sunt courtesy of Alex Nicodim.

 

 

 

 

 

mi-a fost teamă abia când am pus capul pe pernă, cu o seară înainte. teamă nu de mine, ci de el. ca si cum m-aș fi născut oarbă, aș fi trăit în beznă până acum și, ca prin minune, urma să-l văd a doua zi pentru prima oară. copilul meu care exista dintotdeauna, doar eu eram oarbă prin preajma lui, adulmecând numai mișcările lui spasmodice din capul pieptului meu.

și mi-a mai fost teamă că n-o să mă pot ridica, asemeni mamelor de meserie, cu tiara bătută în pietre scumpe, în tabloul de deasupra capului lui. că o să aibă nevoie de zece mame ca mine. că l-am stricat dacă îi curg ochii sau că l-am lovit fatal dacă i-a intrat apă în urechi. că mirosul meu nu-l va putea liniști, brațele mele nu vor fi destul de moi iar laptele nu-i va ajunge niciodată.

~~~

au trecut câteva zeci de zile. și teama n-a dispărut, ba chiar crește cu fiecare zâmbet nou sau “aguu” în loc de bunădimineața. doar că teama aceasta nu e în niciun fel rațională. teama de mamă, să-i spunem așa de azi înainte, e o senzație care îți îneacă dorința de a fugi la mare, care tremură mâna cu care vrei să trasezi eyeliner, care taie unghiile mult mai scurt numai să nu cumva să zgârii. te asuprește și te îndulcește. teama de mamă e ființială și îți înmoaie genunchii, indiferent de IQ.

~~~

singurul lucru care o face pe noua mamă să nu plângă iremediabil în pernă e gândul că puiului ei îi este infinit mai frică de lumea asta luminoasă, rece și străină.

prima dată când a țipat, în mâinile doctorului Albu, mi s-a părut timid. un poet exilat din lichidul zaharos pe care i-l așternusem ca să crească. apoi a plâns ceva mai bărbătește, ca un pisic care a pierdut vrăbiuța din brațe. mi l-au adus, să ne adulmecăm și să ne lipim pieile la exterior, să ne cunoaștem din nou și să ne recunoaștem.

l-am sărutat pe tâmpla stângă. iar mirosul acela al frunții lui mi-e imposibil să-l șterg. mi l-am întipărit organic în tot ceea ce sunt acum și, probabil, mirosul acesta mă va urmări pentru tot restul vieții.

bucurie/teamă/sfârșit/primăvară, toată bunătatea lumii curgând direct în sufletul meu.

 

 

 

// ♫ ♪ ♫ Sun in the sky, you know how I feel…

 

~~~

Să îl duc pe stadion şi să îi explic bucuria fotbalului
Să îi povestesc istoria animalelor
Să îi arăt cum plouă, ninge şi apoi se face soare
Să îl învăţ să te privească şi cum te privesc eu
Şi să te iubească cel puţin ca mine:
Ca pe totul, ca pe univers, ca pe o minune.

Să călărim împreună măcar o dată
Să îl conving că nu sînt nebun pentru că iubesc cel mai mult ţara asta
Să mă joc mult cu el, cu pletele de salcie, cu roboţei,
Cu maşini de curse, cu degetele,
Toate cu aceeaşi răbdare şi
Să îl fac să rîdă.

Să îl învelesc
Să-i sărut tîmplele cînd doarme
Să mîncăm acelaşi măr împreună
Să îi pun şosetele
Să mă deghizez în diferite personaje
Să îi citesc, să mă înţeleg pentru el.

Trebuie neapărat să fac baie cu el
Să ascult muzică lîngă el
Să tăcem doar noi cîteva minute
Să aruncăm cu pietre în apă
Să mergem în muzee, amfiteatre, săli, peşteri şi grote
Dar să fac tot ce pot ca acasă să fie mereu acasă pentru el.

Am să şterg fundul, obrazul, fruntea, spatele, părul lui
Am să-l învăţ să uite şi să ierte
Am să gînguresc a doua oară în viaţă în gînguritul lui
Şi am să-i petrec peste buze degetele
Pe care de o viaţă le pregătesc pentru asta.

Eu voi fi oglinda lui şi el îmi va fi oglinda
Ca două rîuri de lungimi diferite
Ne vom curge sufletele
În tine.

~~~

soundtrack pentru operațiunea ALBASTRU: ♫ ♪ ♫ La Seine et moi (Vanessa Paradis)

Elefănțelul meu are azi 26 de săptămâni. Motiv pentru care mă apuc de treabă – am de cusut alți elefănței, bufnițe, motani și porumbei.

Olga este o ființă stranie, prinsă undeva între 3 și 33 de ani. își poartă tandru părul de căpșună prin orașul meu, aproape la fel de sincer cum scrie despre campioni, naștere naturală, fustițele de box, diriga din generală și câinii părăsiți prin București. după cum trebuie să știți de pe acum, Olga rotește sulița aceea de scrimă la fel de rapid cum rotește carioca roșie pe foaie atunci când desenează o mamă care seamănă cu un tată.

mi-e dragă Olga ca și cum ar fi o singură pisică, știut fiind faptul că cele nouă vieți ale unei pisici pot să fie împărțite, spre exemplu, în două fete cu ochi rotunzi. (singurele obiecte albastre din vecinătatea mea sunt acum o sticlă de apă Dorna și un Danone de băut. e limpede de ce n-am reușit să fac o metaforă decentă despre albăstrimea ochilor Olgăi).

în lumea pisicii Olga, apartamentele din Colentina sunt niște baloane de săpun, acolo unde doamnele simandicoase umplu Bucureștiul de amănunte și bezelele se mănâncă la fel ca ouăle – cu bucurie.

“Olga, când stau în dreapta ta îmi pare că miroși a brioșe!” poate nu știu ce vorbesc, pentru că n-am mai stat în dreapta unei pisici Olga nicicând până acum.

“hei, Raluca, asta e pentru că Olga naște fete ca Olga.” Raluca nu vede legătura și inspiră brioșele calde ca o nouă descoperire de mamă de fete. “tu faci băieți și, pesemne, asta e cu totul altceva. bărbații tineri nu înțeleg uneori nimic. iar cei bătrâni nu au înțeles nimic niciodată.”

“Olga, scriai lumește când stăteai acasă și poetic de când ai program de om mare.”

ultimul lucru pe care Olga mare l-a pus pe blogul bun? vremea.

mic mesaj de final pentru Olga: biletele câștigătoare la pariuri sunt exact ca mersul la Paris. faci fix ce-ți trece prima oară prin cap, pleci fix când ai chef, ca și cum nimic nu te-ar opri să pleci și nimic nu ți-ar spune că PSFX e un pariu necâștigător. eu am luat șase milioane pe un bilet de champions league unde aveam aproape numai PSFX. și am plecat la Paris ca nebuna, ca și cum era prima și singura emoție din viața mea.

Hei, e la fel de palpitant ca atunci când faci o supă. (să nu te apuci niciodată de făcut supă!)

“poate când oi fi bătrână… vrăjeală! eu nu am cum să fiu bătrână.”

am început să-i țin pumnii Olgăi și să-i fac galerie. plus că e singurul om care nu are mașină pentru că nu vrea.

~~~

// pentru că nu am întrebat-o în prealabil, n-am pus aici poze cu Olga mare sau cu Olga mică. dar sunt pozele mele de bine, deci enjoy :)

// vă invit să o citiți pe Olga aici… și să-i cumpărați cartea de aici