♫ ♪ ZAHO – Je Te Promets

~~~

Îmi place murmurul oalelor pe foc. Îmi place vâjâitul cuțitului în cartof, pun miere la fripturile de pui și îl iubesc pe Jamie Oliver. Copiii lui – Poppy Honey Rosie, Daisy Boo Pamela, Petal Blossom Rainbow și Buddy Bear Maurice – sunt cei mai hrănaci copiii de pe continentul meu. Așa trebuie că este.

Dar eu evit rețetele lui Jamie. Evit și rețetele mamei. Sunt propria mea carte de bucate (așa cum ne lăudăm noi, corporatistele care gătesc pentru că e un hobby, nu o datorie… noi, deziluzionatele de București, care gătesc mai mult pentru blog decât pentru familie).

Am avut mereu impresia că în palma mea stângă se scrie o carte de bucate. Mi-o dictează cineva ca pe o fițuică, la fel cum îmi dictează deopotrivă poezii.

Și trag cu ochiul în palmă din când în când, trișez când ți se face foame sau când nu știu exact ce să-ți spun și se lasă tăcerea aceea… Tăcerea de când știm că ne este bine, că ne crește familia și că nu e nevoie să vorbești chiar tot timpul. (Pentru că e bine, recunoaște, să poți să taci cu mine.)

Acolo în palmă am și tocănițe și brioșe mânjitoare cu mure, am și cidru… le-am scris mic de tot în palmă, ca să încapă bunătăți pentru toate zilele. Bunătăți pentru cei 50 de ani pe care plănuiesc să-i gătesc de-aici înainte, să-i pun la murat ca pe gogoșari și să-i las moștenire pentru copilul mic și hrănaci.

Le-am scris pe toate în palma mea stângă – cât o carte de bucate.

~~~

iartă-mă
iartă-mă că ți-am făcut bunătăți
în loc să-ți scriu poezii

~~~

// supercrêpe și cidru, la Crêperie Josselin în Montparnasse

// croissant la Café de Flore în Saint-Germain-des-Prés

// ceva salată cu jambon și brânză coaptă de capră, Le Marais

// pește marinat la NudiBar

// mojito-amour cu prea multe căpșuni zdrobite în mentă, sub mini-balconul lui Cioran

Cunosc femei care nu știu să recunoască prințul din povestea lor, pentru simplul fapt că n-au văzut aievea calul alb care îl aduce. Și caută bezmetice/cuminți/migăloase, caută în zadar un prinț pe un cal alb. Povestea uneia dintre ele este așa:

~~~

În zile de luni care arată ca zilele de sâmbătă, ea obișnuia să se prefacă nepăsătoare. I se părea anapoda să spună că așteaptă prințul care să o salveze, să o ridice de pe trotuar și să o fure. Da, asta e, să o fure ca pe vremuri.

În viața ei locuia mereu câte un bărbat, ca într-o poveste care începe și începe și începe, uitând să mai treacă de punctul culminant. Cumva, prințul ajungea mereu șchiop la castel, unde trebuia să o salveze. Sau fără cal. Fără paloș, fără chef.

De fapt, în lumea asta, prinții uită repede că au plecat de-acasă strict pentru a salva prințesa. Pe aici mai există fotbal, bere, mașini, jocuri pe computer, poker și lăutari, tot felul de lucruri care îl pot distrage pe fiul de împărat de la finalitatea poveștii.

Dar fata aștepta. Acel prinț pe un cal alb. Ce nu știa ea? Că aștepta calul alb. Să-l vadă, să fie sigură, să-i dea un semn măiastru.

Uita, draga de ea, că orice cal alb, înainte să fie năzdrăvan, a trebuit să mănânce o grămadă de jăratec.

~~~

E adevărat, o hârtie nu e chiar așa de importantă. Din fericire, măritișul nu e, în niciun caz, doar o bucată de hârtie.

~~~

Acum vreo doi ani am scris o poezie despre asta.

 

 

Când nu mai știi în ce cuvinte să spui TeIubesc, cum să fluturi din Pantelimon până în Lahovari, ai nevoie de semne sau de bunătăți sau de curaj. Iar mie…

Da, tocmai mie îmi e tare greu să arăt ce vrea să țipe inima mea, paradoxal puțin deasupra stomacului.

Cuvintele sunt materie primă, ca pulpele de pui, iar mâinile mele și gura mea calde se chinuie să le prefacă în bunătăți.

~~~


Blestemul meu că mă îndrăgostesc mereu și mereu de același bărbat, ciclic, pulpos, superior…

Că inima asta se pornește să țipe, să evacueze câte un VAI VAAAAAI

ca o primăvară care vine întruna să-mi scoată din creștet copaci cu flori…


Și atunci plănuiesc noi îndeletniciri, interviuri și dulcețuri dans La Bohème!

~~~

// L’Amour Fou = documentarul despre Yves Saint Laurent și iubitul lui, și lucrurile lui

// ♫ ♪ COSMIC LOVE = florence + the machine

// poze de Radu, la Bellu

E un moment în fiecare zi, cam pe la 4, când soarele dă buzna în biroul tău… Te mângâie pe ceafă, pe monitor, pe praful care zboară în jur. Dar cel mai frumos e felul în care lasă umbre lungi pe caietul galben unde scrii nimicuri.

E același romantic vechi al autobuzului de noapte prin Praga, cu All is full of love în căști.  Ca unul din momentele acelea de intermission dintr-o comedie romantică, toate petrecute cu background music într-un autobuz gol de lume.

Viața e într-o poză de anul trecut. Trăiești în altă lume cu alt timp, un atunci, până când vine ziua. Acea zi când poți împărți un mojito pe un acoperiș din Praga.

Uite, tată, uite-mă pe un acoperiș în Praga cu o fată frumoasă!

~~~

completed five impossible things… now breakfast (nu știu în ce limbă vorbesc românii la birou în Praga, dar mi-am închipuit că e asta). Ca și cum vă pregătiți pentru primăvară de luni și luni și luni…

Un bărbat cuirasat. O fată lină. O Vltava și un castel. Cam așa e viața în Boemia cea adevărată. Orașul de aur, orașul cu o sută de clopotnițe, orașul boemilor fără părinți.

Încerc de cincisprezece minute să evit clișeul acela cu Vreau să simt Praga o lună cu tine… Nu am reușit. Avem unsprezece plus cinci prieteni comuni, deci ne cunoaștem de-o viață.

Tu spune-i așa: I’ve pressed Like as there’s no Love button on facebook.

După asta cine știe ce tâmpenii ai face dacă ai ajunge un cerșetor la poarta unui castel din vremea războiului de o sută de ani, singur și neînțeles de nimeni pentru simplul fapt că nu cunoști limba cehă.