mi-a fost teamă abia când am pus capul pe pernă, cu o seară înainte. teamă nu de mine, ci de el. ca si cum m-aș fi născut oarbă, aș fi trăit în beznă până acum și, ca prin minune, urma să-l văd a doua zi pentru prima oară. copilul meu care exista dintotdeauna, doar eu eram oarbă prin preajma lui, adulmecând numai mișcările lui spasmodice din capul pieptului meu.

și mi-a mai fost teamă că n-o să mă pot ridica, asemeni mamelor de meserie, cu tiara bătută în pietre scumpe, în tabloul de deasupra capului lui. că o să aibă nevoie de zece mame ca mine. că l-am stricat dacă îi curg ochii sau că l-am lovit fatal dacă i-a intrat apă în urechi. că mirosul meu nu-l va putea liniști, brațele mele nu vor fi destul de moi iar laptele nu-i va ajunge niciodată.

~~~

au trecut câteva zeci de zile. și teama n-a dispărut, ba chiar crește cu fiecare zâmbet nou sau “aguu” în loc de bunădimineața. doar că teama aceasta nu e în niciun fel rațională. teama de mamă, să-i spunem așa de azi înainte, e o senzație care îți îneacă dorința de a fugi la mare, care tremură mâna cu care vrei să trasezi eyeliner, care taie unghiile mult mai scurt numai să nu cumva să zgârii. te asuprește și te îndulcește. teama de mamă e ființială și îți înmoaie genunchii, indiferent de IQ.

~~~

singurul lucru care o face pe noua mamă să nu plângă iremediabil în pernă e gândul că puiului ei îi este infinit mai frică de lumea asta luminoasă, rece și străină.

prima dată când a țipat, în mâinile doctorului Albu, mi s-a părut timid. un poet exilat din lichidul zaharos pe care i-l așternusem ca să crească. apoi a plâns ceva mai bărbătește, ca un pisic care a pierdut vrăbiuța din brațe. mi l-au adus, să ne adulmecăm și să ne lipim pieile la exterior, să ne cunoaștem din nou și să ne recunoaștem.

l-am sărutat pe tâmpla stângă. iar mirosul acela al frunții lui mi-e imposibil să-l șterg. mi l-am întipărit organic în tot ceea ce sunt acum și, probabil, mirosul acesta mă va urmări pentru tot restul vieții.

bucurie/teamă/sfârșit/primăvară, toată bunătatea lumii curgând direct în sufletul meu.

 

 

 

// ♫ ♪ ♫ Sun in the sky, you know how I feel…

 

~~~

Să îl duc pe stadion şi să îi explic bucuria fotbalului
Să îi povestesc istoria animalelor
Să îi arăt cum plouă, ninge şi apoi se face soare
Să îl învăţ să te privească şi cum te privesc eu
Şi să te iubească cel puţin ca mine:
Ca pe totul, ca pe univers, ca pe o minune.

Să călărim împreună măcar o dată
Să îl conving că nu sînt nebun pentru că iubesc cel mai mult ţara asta
Să mă joc mult cu el, cu pletele de salcie, cu roboţei,
Cu maşini de curse, cu degetele,
Toate cu aceeaşi răbdare şi
Să îl fac să rîdă.

Să îl învelesc
Să-i sărut tîmplele cînd doarme
Să mîncăm acelaşi măr împreună
Să îi pun şosetele
Să mă deghizez în diferite personaje
Să îi citesc, să mă înţeleg pentru el.

Trebuie neapărat să fac baie cu el
Să ascult muzică lîngă el
Să tăcem doar noi cîteva minute
Să aruncăm cu pietre în apă
Să mergem în muzee, amfiteatre, săli, peşteri şi grote
Dar să fac tot ce pot ca acasă să fie mereu acasă pentru el.

Am să şterg fundul, obrazul, fruntea, spatele, părul lui
Am să-l învăţ să uite şi să ierte
Am să gînguresc a doua oară în viaţă în gînguritul lui
Şi am să-i petrec peste buze degetele
Pe care de o viaţă le pregătesc pentru asta.

Eu voi fi oglinda lui şi el îmi va fi oglinda
Ca două rîuri de lungimi diferite
Ne vom curge sufletele
În tine.

~~~

soundtrack pentru operațiunea ALBASTRU: ♫ ♪ ♫ La Seine et moi (Vanessa Paradis)

Elefănțelul meu are azi 26 de săptămâni. Motiv pentru care mă apuc de treabă – am de cusut alți elefănței, bufnițe, motani și porumbei.

Secrete

LUCA

 

// prin noiembrie 2008, am scris poezia de mai jos. ideea de a avea un băiat pe care să-l cheme Luca îmi încolțise în cap de multă vreme – Luca și Raluca, e magic!

poezia nu e numai despre un viitor Luca, ci mai ales despre viitorul lui tată, pe care nu-l alesesem și nici el nu mă alesese pe mine încă. după vreo lună, înainte de Crăciun, Codruț m-a regăsit pe Google și restul e poveste…

~~~


luna se golea peste braţele mele noi de femeie
braţe de om pe care ţi le închinam
da
o să mă fugi peste lume ca alergarea din pântec
cu visele mele totuna cu rodul
cu Luca
şi pocalul din care murim laolaltă

mi te aştern pe sub pleoape ca să mă vezi când ți-e lin
şi acum ştii că ai ajuns de la capăt
ca-n filmele de acum şi de zeci de veacuri
mi te amintesc curat în războaiele punice
în pontul euxin și în munţii sarmaţi
între oşti şi nopţi de peruzea
învăţându-mi copiii să zboare
peste oşti şi munţi şi războaie punice
ai putea să-mi semeni
şi să populăm locuri pe care nu le-am locuit
cu ochii tăi mari care mă caută mică

te-aş iubi ca să fie linişte și foame
linişte cu palme şi cu nesomn
să mi te aştern pe sub pleoape ca să-mi croiesc copilul după tine om
tu regatul meu întreg
cu armele mele şi cu toate apele pământului

şi deşi sufletele împerecheate
nu trebuie neapărat să trăiască traiuri pereche
tot noi doi murim împreună
ca să ne regăsim cuminţi şi trişti şi vii în locuri strâmte
sau pajiştile tale cu sud și sălcii care îmi răsună organic
şi cu toate visele asupră-ne
am trăit toate vieţile noastre trecute în toate visele mele

ştiu
nu spune nimic
ştiu

~~~

// ♫ ♪♫ ♪♫ ♪ “I hope you don’t mind that I put down in words
How wonderful life is now you’re in the world” (melodia e a lui Elton John) ♫ ♪♫ ♪

lângă mine creşte un munte înspăimântător, creşte zilnic hrănit de mame ale răniţilor,
altoit cu migală de mâini iscusite, muntele plânge, tremură, bură – ce cuvânt, bură!
dacă aş avea şi eu mâini, astfel de mâini, l-aş mai scutura de zăpezile şi amiezile umerilor,
aş mai înţepa un nor – ce bucurie că ştii poezie pe munte cu gură!

uneori, am impresia, oamenii îl cred munte ca alpul şi andul şi retezatul godeanul,
dar el e singurul munte care întinde oile la soare, mănâncă brânze, cântă doine din caval,
unge drumuri cu flori, cu oaspeţi, cu rachiu de mure, înţelepţeşte hanul
şi nu uită niciodată să fie cel mai cicălitor munte din emisfera lui de câmp cu un cal

alteori, numai alteori, pot spera să cânte despre mine, pot fi prioritatea lui, pot zbura,
alteori pot fi numai eu o potecă sălăşluită în pântecele lui – garofiţa pietrei craiului.
voi afla cum marginea unei câmpii poate să nască muntele acesta semeţ; voi afla
cumva unde stau ierburile care taie spaima şi ciuda că n-am ştiut buzele – ochiul raiului

lângă mine creşte de la o vreme un munte brăzdat de puteri şi spaime multe,
hotărât să arate alpiniştilor calea cea dreaptă, fărădelegea, inventarea aproapelui.
pe el şiroiesc stâlpi pentru lumină, apeducte pentru băi cu bulbuci, poeţi cu basme culte.
am uitat să-i pun pe masă un cuţit, am prefăcut un text poporan într-o lume de munţi normali.

de multe ori îmi vine să nu mai pun rime. ce rost ar avea la poalele unui asemenea munte?
mai bine tund cărări, plivesc straturile de cuvinte, mai semeţesc o cascadă pe alocuri,
uneori nici fotografii nu i-aş putea face. ar apărea ca un munte simplu cu oase cărunte,
cu tuse de câine şi casă pe pământ, cu nevastă munte şi copii munte. mamă pe tocuri.

mă întreb dacă nu cumva un asemenea munte măiastru face din mine o ţară fabuloasă! cine sunt
dacă şi Nepalul ar fi fost un şpriţ de ţară, fără munţii ăia plini de oameni minunaţi, cu creste aprige,
şi mă mai întreb dacă mai am ceva frumos de arătat în mine ca ţară în afară
de muntele meu înspăimântător, cel mai frumos tată de copil din toată poezia. toată frige.

lângă mine se trezeşte dimineaţa vijelios un lanţ muntos. uneori e cumplit de întors pe dos,
îşi încruntă piscurile, învăluindu-le prin dumnezeu, porneşte încă o zi în care se întâmplă
cumva, chiar se întâmplă să se petreacă mai multe avalanşe decât e permis unui om cuviincios.
e drept că seara tot eu deschid uneori sticle şi şterg colacul cu sârmă ghimpată cu tâmplă

gândesc că şi ţara asta adică eu poate să fie tot un fel de şpriţ

ca un Nepal care nu adăposteşte decât moarte şi o carte
de poezie

~~~

// azi nu vă arăt multe poze. azi vă arăt un cer frumos + un show Chanel de ieri, cu Florence Welch într-o scoică uriașă + o promisiune: Luca, fluturaș, într-o zi vom fi acolo, în primul rând.