Codruț și Raluca sunt un fel de Sartorialist și Garance Doré, regăsiți din aceleași ape/întreprinderi/poezii. “As fashion insiders know, Ms. Doré and Scott Schuman, the man behind the Sartorialist, are the Bogart and Bacall of the fashion blogosphere.” (NY Times, 10 feb 2011)

Un duo cu aceleași preocupări. Cuplul de actori care s-au cunoscut pe platoul unul megafilm, cuplul de business people care controlează un imperiu financiar cu lejeritatea unui prim vals, cuplul de regizori care își fură Oscarul unul altuia, cuplul de fashion bloggeri care surprind aceeași stradă din colțuri diferite. Cred cu putere că singurul mod în care poate supraviețui un cuplu care muncește printre aceleași lucruri este desprinderea de comun, pentru a nu fi niciodată în competiție.

~~~

Codruț și Raluca sunt poeți și sunt foarte îndrăgostiți. Toamna trecută s-au căsătorit la Hanul Ancuței lui Sadoveanu, unul din acele locuri unde se mai fac turte pe plită și se mai cântă la țambal.

Primul lucru mare pe care l-au cumpărat împreună – o cameră foto Nikon, nici prea mică, nici prea mare, pe care au testat-o în luna de miere din Maramureș. Tot din poze au reconstituit prima lor întâlnire, în tabăra de vară de la Tinere Condeie. Cu zece ani mai devreme.

“Pot să zic eu povestea?”, întreabă Raluca. Apoi se înfoaie, mică așa cum e, pe scaunul din fier forjat unde își bea limonada. Are o rochie cămașă din vestigiile Sighișoarei și jeans flared peste sandalele de la Jeffrey Campbell.

“Hai, zi-o tu de data asta. Dar te opresc dacă înflorești prea mult”. Codruț e înalt și oacheș, arată mai mult a sportiv decât a poet. Ceva din aspectul lui îți spune că este mai masiv decât se simte.

“Eram o mare fană a poeziei lui”, spune Raluca. “Uneori citeam câte o strofă și îmi imaginam că sunt cu el. Vroiam să îi stau pe umăr, să scrie despre mine.” Îl privește pe Codruț cu un fel de roșeață naturală în loc de blush. “Nu știu dacă ți-am spus vreodată asta. Aveam 15 ani și eram geloasă pe femeile din poeziile tale.”

~~~

“Nu știam cum arată, citisem doar o mică descriere a lui într-o antologie. Ne-am cunoscut complet aiurea, într-o noapte. Venise cu un alt tip din tabără să îmi arunce pietricele în geam. Li se păruse că sunt ciudățică, eu nu socializam nopțile și nu păream agățabilă. Aveau o sticlă de vin alb din care plănuiau să îmi ofere. Golani din Sud, mi-am zis.”

Codruț vine de pe malul Dunării și are grijă să spună asta destul de des. Admiră apa aceea la fel cum își admiră casa. Raluca e moldoveancă și lasă asta să i se simtă în felul în care cântă cuvintele.

Codruț : “La început, nu avea nicio legătură cu iubirea.”

Raluca: “Deși el a venit din senin să îmi cânte serenade la geam. Pentru mine nu era nicio dilemă: Uite un Sudist! Dar mi-a schimbat repede sentimentele.”

Codruț : “Era foarte delicată în tabăra aia. Acum o zăreai, acum nu mai era. Nu mai știu de ce ne pusesem noi pe capul ei, cu pietricele și tot tacâmul. Însă știu că i-am spus atunci că sunt foarte sincer și tranșant cu poezia. I-am zis: oricât de frumoasă ești, dacă nu-mi place poezia ta, îți voi spune din prima.”

“La drept vorbind, eu nici nu știam dacă poezia mea e bună de ceva”, continuă Raluca. “Și acum mă gândesc, uneori, dacă poezia mea e mai populară acum pentru că mă cheamă ca pe el. E felul meu moldovenesc de a fi modestă, adică egoistă. Codruț e fix invers. El, de fapt, m-a ajutat să devin mai mult EU.”

“Și, ca să fiu sincer, la început nici nu eram așa de înflăcărați”, spune Codruț. “Ne-am mai văzut o singură dată, apoi pauză șapte ani. M-am mutat în București ca să fiu cu ea și mă gândeam că o să fie grozavă când o să îmbătrânească lângă mine. Uite, mi-ar plăcea să ne amestecăm taloanele de pensii în același sertar. Eu am crescut cu o imagine idilică a femeii care ține casa, conduce o lume. Nu știu cum nu m-aș fi plictisit de așa o femeie carieristă în forță. Raluca e deșteaptă, pozitivă, are toate calitățile astea de autoapărare, dar e complet fragilă. Complet nesigură. E foarte femeie. Cred că mi-a plăcut că vine totul la pachet.”

Raluca: “Așa am eu noroc.”

~~~

Amândoi au acum cariere pe muchia celei care i-a adus împreună. Raluca e copywriter, Codruț e jurnalist sportiv.

“Când am venit în București, nu prea mă interesa ce o să fac. Vroiam să muncesc ceva, orice. Ideea era să pot să ne întrețin, să fim din ce în ce mai familie, chiar dacă asta însemna să fiu jurist sau câștigător permanent la pariuri. Mai ales pentru că le făceam pe amândouă”, râde Codruț.

“Și eu aveam viziunea asta cu gazetarul de sport. Așa îl vedeam, pentru că mi se părea înspăimântător să îți placă atât de mult fotbalul și să nu îi bucuri și pe alții cu ceea ce știi să faci. Practic, el făcea și înainte multe din lucrurile pe care le face acum. Numai că aflam numai eu despre ele”, completează Raluca. Sutele de meciuri pe care le-a văzut cu Codruț o fac să aibă aerul tipic al femeii care se vrea microbistă. O delicatețe trivială.

“Am lăsat-o pe Raluca să intre în toate cotloanele vieții mele. Așa a apărut în partidele de fotbal, apoi în aplicațiile pentru joburi. Asta face bine la self-esteem, dacă celălalt are și argumente pentru încrederea în tine.”

Raluca adaugă: “Am avut încredere în tine de când am stat o zi pe holurile Colegiului Pro. Îmi era teamă de București, de oameni, de examene… Și tu îmi spuneai mereu:

Bine că ne avem unul pe altul pe-aici. Să stăm deoparte și să râdem împreună de lume…

~~~

“Dacă mi-am făcut un blog unde mai pun și interviuri, uneori poate proze, asta în niciun caz nu înseamnă că mă dau jurnalist. Interviurile mele sunt ca niște poze pe un blog de street style – surprind ceva care îmi place și cred că merită împărțit cu lumea”, continuă Raluca.

“Jurnalist e numai unul la noi acasă”, râde Codruț. “Mai glumesc, dar blogul ăsta, deși nu trebuia să fie așa, a ajuns sufletul ei pe tavă. Nici nu cred că se cheamă blog personal, seamănă mai degrabă cu poșeta ei: uite, acum, dacă te uiți înăuntru, o să te pierzi. De drag, de spaimă, e o lume întreagă acolo. Zi drept, uneori și uiți ce lucruri mai cari în ea, nu?”

Raluca: “Haha, o lume într-o vintage Prada.”

~~~

// ♫ ♪ Coeur de pirate – C’était salement romantique

//poze de Codrin

//azi sunt 9 luni de la nuntă. încă 9.

 

Ştiu, fiecare femeie are momentul ei de frumuseţe. Acea zi în care s-a simţit glam0uroasă, iubită, deocheată. Clipa ei de divă.

Pentru majoritatea dintre noi, momentul acela înseamnă ziua de mireasă. Poate pentru că nunta e unul din acele evenimente când aruncăm ceva mai mult de o avere pentru rochie+visagiste. Poate pentru că abia atunci suntem tratate, frust, pentru prima oară ca femei. Când ni se repetă de cel puţin două mii de ori “Eşti frumoasă! Eşti aşa de frumoasă!”

Eu am avut o nunta ca în filmele vechi de la Disney. Un ospăţ uriaş şi vesel, vreo 16 ore în care singurul lucru la care mă puteam gândi era “doamne, ce bărbat frumos mi-ai dat! doamne, ce frumoasă m-ai lăsat la nunta mea!”. Şi totuşi  nu atunci am fost eu maxim glamouroasă.

~~~

Raluca a fost o divă în le Marais. Cartierul evreilor din Paris.

Nici măcar nu am o explicaţie pentru asta. Poate vreun strămoş evreu francez, încă nedescoperit dar activ în moştenirea genetică. Poate nevoia de a pune un nume pe visele boemei autentice, care mă bântuiau încă de când am ales “La Bohème” ca vals al miresei.

Nu ştiu de ce am fost atât de glam0uroasă în ziua aceea.

Aveam tricoul meu moale de la Pimkie, cel cu “Everybody talks about my blog”, un tutu efortless BSB, balerini de la Pantofică şi un Vogue Paris, foarte greu, în poşeta Prada. Mâine e vineri şi nu m-aş îmbrăca nici arsă cu un asemenea ansamblu.

Poate nu era, totuşi, vina mea. Le Marais are, vreau să cred, o ceată de strămoşi care îmi repetau “Eşti frumoasă! Eşti aşa de frumoasă!”

 

~~~

Trandafir osiria regal, frezie albă,  floarea miresei.

Aș schimba floricelele mov cu liliac, iar gypsofila elegans cu lăcrămioară și iasomie.

Asta mi-aș pune azi în buchet.

~~~