Ştiu, fiecare femeie are momentul ei de frumuseţe. Acea zi în care s-a simţit glam0uroasă, iubită, deocheată. Clipa ei de divă.

Pentru majoritatea dintre noi, momentul acela înseamnă ziua de mireasă. Poate pentru că nunta e unul din acele evenimente când aruncăm ceva mai mult de o avere pentru rochie+visagiste. Poate pentru că abia atunci suntem tratate, frust, pentru prima oară ca femei. Când ni se repetă de cel puţin două mii de ori “Eşti frumoasă! Eşti aşa de frumoasă!”

Eu am avut o nunta ca în filmele vechi de la Disney. Un ospăţ uriaş şi vesel, vreo 16 ore în care singurul lucru la care mă puteam gândi era “doamne, ce bărbat frumos mi-ai dat! doamne, ce frumoasă m-ai lăsat la nunta mea!”. Şi totuşi  nu atunci am fost eu maxim glamouroasă.

~~~

Raluca a fost o divă în le Marais. Cartierul evreilor din Paris.

Nici măcar nu am o explicaţie pentru asta. Poate vreun strămoş evreu francez, încă nedescoperit dar activ în moştenirea genetică. Poate nevoia de a pune un nume pe visele boemei autentice, care mă bântuiau încă de când am ales “La Bohème” ca vals al miresei.

Nu ştiu de ce am fost atât de glam0uroasă în ziua aceea.

Aveam tricoul meu moale de la Pimkie, cel cu “Everybody talks about my blog”, un tutu efortless BSB, balerini de la Pantofică şi un Vogue Paris, foarte greu, în poşeta Prada. Mâine e vineri şi nu m-aş îmbrăca nici arsă cu un asemenea ansamblu.

Poate nu era, totuşi, vina mea. Le Marais are, vreau să cred, o ceată de strămoşi care îmi repetau “Eşti frumoasă! Eşti aşa de frumoasă!”