în mintea mea trăiește un om
într-un balcon destul de mic forjat
florile mușcatele îi mor una câte una
uită să le ude în fiecare dimineață în mintea mea
ca pastilele cele mici de luat zi de zi
uită pisica afară și ghiveciul e la îndemână
îmi umple mintea de pământ după ce îl crapă

aici trăiește un om simplu cinstit
are uși în loc de ferestre spune bună dimineața când e dimineață
își spală singură rochia de mireasă
fumează numai în balconul forjat
unde miroase a pâine coaptă din cartierul evreilor
și florile cad puse la presat

ea râde își întinde rochia peste genunchi
din toată privirea poate să încapă toată strada
o grămadă de nori și toate balcoanele din jur mușcate
singura poveste a lumii s-a întâmplat aici

 

la granița dintre “în căutarea fericirii” și “în căutarea timpului pierdut”, omul începe să simtă că și-a găsit sensul. că nu mai are nevoie de nimic, pentru că știe cine este și către ce se îndreaptă. odios sentiment, acela când m-am crezut dumnezee, lipind pe frunți judecățile mele de valoare.

iată-mă mamă. învăț să pun punct ideal de devreme, hrănesc sensul acesta în viață și mă întreb, ca atâția alții înaintea mea, dacă nu cumva evoluția nu ne servește la nimic. ne întoarcem cu toții, organic și cuminte, la același “sens”.

~~~

sensul meu este să nasc opere de artă. eu nu fac oamenii să plângă, ci să se îndrăgostească așa cum nu credeau că se mai poate. iar copiii sunt bildungsromane, sunt orașe care se construiesc din cuvinte și din poduri peste Sena.

dacă episodul meu de azi înseamnă acest copil, înseamnă că viața mea curge în sensul care trebuie. cu zâmbetele lui spasmodice care nouă ne curg direct în inimă. cu tălpi exact cât indexul meu drept, cu 3 prenume alese ca să le repete pe ale părinților și cu gânguritul care face străzile să se unduiască.

~~~

Parisul meu e tot acolo. o ia la sănătoasa pe malurile Senei, se supără prin balcoanele mici și vorbește tot la condițional optativ.

numai că, acum, eu am “Parisul din vene și vis”

*titlul e o treabă pe care am citit-o pe pagina de Facebook a lui Alin Gălățescu – el se chinuie mult prea mult să pună în cuvinte ceea ce îi iese lesne doar în fashion, dar eu îl plac infinit pentru că încearcă.

**iar pozele sunt courtesy of Alex Nicodim.

 

 

 

soundtrack pentru operațiunea ALBASTRU: ♫ ♪ ♫ La Seine et moi (Vanessa Paradis)

Elefănțelul meu are azi 26 de săptămâni. Motiv pentru care mă apuc de treabă – am de cusut alți elefănței, bufnițe, motani și porumbei.

 

 

♫ ♪ In Rainbowssss.. puteți să dați treaba asta tare în căști; înainte de cuvintele de mai jos..

~~~

Iubiți-o pe Iren la fel cum vă e teamă s-o iubiți pe Iulia Burtea. Straniu, devastator și cu inima mare. Pentru că nu e nimic mai suav decât o femeie ruptă în fotografii.

Iubiți-o pe Iren la fel cum vă atârnați cerceii, așteptând safire pe care oricum n-ați ști cu ce să le purtați.

Iubiți-o dimineața, cum stomacul gol palpită de emoția unei cafele care nu vă place dar de care aveți nevoie.

Cuminte și curcubeios, cu șireturi lungi și moi, aduse din Paris de orice rudă rătăcitoare. Nu cred că arătam bine ensemble – eu mă pregăteam de nuntă, ea își muta unghiile colorate la Paris. Pe undeva, ea m-a convins că trebuie să mă întorc la creație. Da, Iren, m-ai colorat un pic.

Iren e un fel de fee, care trăiește mai aproape de Père Lachaise decât de pilule colorate. Acum o lună, am întrebat-o unde stă mai exact, ca să pot s-o caut pe Google Maps când mi-e dor de ea și scormonesc să ascult ceva Beirut. Și să uit și să țin minte, așa cum zic că face și ea când doarme acolo fix lângă Jim și Oscar cu săruturile lui și Balzac, Chopin *fără inimă* și Édith Piaf (când te crezi fee, uiți; și începe să ți se pară absolut natural să folosești cumva mai des semnul punct-și-virgulă;)

“Sunt zile când nu știu ce să fac cu mine. / Sunt Irine când mă simt așa de bine!”

Iren vine din când în când să se încarce de povești roșii cu brânză feta de la Mihai Bravu. În rest, Iren e la Paris unde e Pedro, unde e viața de unt roz cu pilule pe limba pițigăiată, unde se trăiește în balcoane, numai în balcoane cu flori care mor toamna. Dispare repede, ca să lase dor în urma ei. Dor perpelit la micro-ondes.

Are ea o poză din care am înțeles ceva de neînțeles – PARIS. Pe la colțuri nu-i boem; sclipește.

~~~

lângă mine creşte un munte înspăimântător, creşte zilnic hrănit de mame ale răniţilor,
altoit cu migală de mâini iscusite, muntele plânge, tremură, bură – ce cuvânt, bură!
dacă aş avea şi eu mâini, astfel de mâini, l-aş mai scutura de zăpezile şi amiezile umerilor,
aş mai înţepa un nor – ce bucurie că ştii poezie pe munte cu gură!

uneori, am impresia, oamenii îl cred munte ca alpul şi andul şi retezatul godeanul,
dar el e singurul munte care întinde oile la soare, mănâncă brânze, cântă doine din caval,
unge drumuri cu flori, cu oaspeţi, cu rachiu de mure, înţelepţeşte hanul
şi nu uită niciodată să fie cel mai cicălitor munte din emisfera lui de câmp cu un cal

alteori, numai alteori, pot spera să cânte despre mine, pot fi prioritatea lui, pot zbura,
alteori pot fi numai eu o potecă sălăşluită în pântecele lui – garofiţa pietrei craiului.
voi afla cum marginea unei câmpii poate să nască muntele acesta semeţ; voi afla
cumva unde stau ierburile care taie spaima şi ciuda că n-am ştiut buzele – ochiul raiului

lângă mine creşte de la o vreme un munte brăzdat de puteri şi spaime multe,
hotărât să arate alpiniştilor calea cea dreaptă, fărădelegea, inventarea aproapelui.
pe el şiroiesc stâlpi pentru lumină, apeducte pentru băi cu bulbuci, poeţi cu basme culte.
am uitat să-i pun pe masă un cuţit, am prefăcut un text poporan într-o lume de munţi normali.

de multe ori îmi vine să nu mai pun rime. ce rost ar avea la poalele unui asemenea munte?
mai bine tund cărări, plivesc straturile de cuvinte, mai semeţesc o cascadă pe alocuri,
uneori nici fotografii nu i-aş putea face. ar apărea ca un munte simplu cu oase cărunte,
cu tuse de câine şi casă pe pământ, cu nevastă munte şi copii munte. mamă pe tocuri.

mă întreb dacă nu cumva un asemenea munte măiastru face din mine o ţară fabuloasă! cine sunt
dacă şi Nepalul ar fi fost un şpriţ de ţară, fără munţii ăia plini de oameni minunaţi, cu creste aprige,
şi mă mai întreb dacă mai am ceva frumos de arătat în mine ca ţară în afară
de muntele meu înspăimântător, cel mai frumos tată de copil din toată poezia. toată frige.

lângă mine se trezeşte dimineaţa vijelios un lanţ muntos. uneori e cumplit de întors pe dos,
îşi încruntă piscurile, învăluindu-le prin dumnezeu, porneşte încă o zi în care se întâmplă
cumva, chiar se întâmplă să se petreacă mai multe avalanşe decât e permis unui om cuviincios.
e drept că seara tot eu deschid uneori sticle şi şterg colacul cu sârmă ghimpată cu tâmplă

gândesc că şi ţara asta adică eu poate să fie tot un fel de şpriţ

ca un Nepal care nu adăposteşte decât moarte şi o carte
de poezie

~~~

// azi nu vă arăt multe poze. azi vă arăt un cer frumos + un show Chanel de ieri, cu Florence Welch într-o scoică uriașă + o promisiune: Luca, fluturaș, într-o zi vom fi acolo, în primul rând.