♫ ♪ ZAHO – Je Te Promets

~~~

Îmi place murmurul oalelor pe foc. Îmi place vâjâitul cuțitului în cartof, pun miere la fripturile de pui și îl iubesc pe Jamie Oliver. Copiii lui – Poppy Honey Rosie, Daisy Boo Pamela, Petal Blossom Rainbow și Buddy Bear Maurice – sunt cei mai hrănaci copiii de pe continentul meu. Așa trebuie că este.

Dar eu evit rețetele lui Jamie. Evit și rețetele mamei. Sunt propria mea carte de bucate (așa cum ne lăudăm noi, corporatistele care gătesc pentru că e un hobby, nu o datorie… noi, deziluzionatele de București, care gătesc mai mult pentru blog decât pentru familie).

Am avut mereu impresia că în palma mea stângă se scrie o carte de bucate. Mi-o dictează cineva ca pe o fițuică, la fel cum îmi dictează deopotrivă poezii.

Și trag cu ochiul în palmă din când în când, trișez când ți se face foame sau când nu știu exact ce să-ți spun și se lasă tăcerea aceea… Tăcerea de când știm că ne este bine, că ne crește familia și că nu e nevoie să vorbești chiar tot timpul. (Pentru că e bine, recunoaște, să poți să taci cu mine.)

Acolo în palmă am și tocănițe și brioșe mânjitoare cu mure, am și cidru… le-am scris mic de tot în palmă, ca să încapă bunătăți pentru toate zilele. Bunătăți pentru cei 50 de ani pe care plănuiesc să-i gătesc de-aici înainte, să-i pun la murat ca pe gogoșari și să-i las moștenire pentru copilul mic și hrănaci.

Le-am scris pe toate în palma mea stângă – cât o carte de bucate.

~~~

iartă-mă
iartă-mă că ți-am făcut bunătăți
în loc să-ți scriu poezii

~~~

// supercrêpe și cidru, la Crêperie Josselin în Montparnasse

// croissant la Café de Flore în Saint-Germain-des-Prés

// ceva salată cu jambon și brânză coaptă de capră, Le Marais

// pește marinat la NudiBar

// mojito-amour cu prea multe căpșuni zdrobite în mentă, sub mini-balconul lui Cioran

Cafenea

CINA

pun întotdeauna un tacâm în plus la masă
nu se știe niciodată cine vine la cină

au fost zile când furculițele ridicau sughițuri din farfurie
când alergam singurătatea pe fundul cănii și tacâmul
era mereu în plus
ca o gaiță pe ramura care curge pere

 

sau seri când vroiam să hrănesc oameni pe care nu i-am apucat destul
care m-ar fi iubit dacă ar fi trăit
m-ar fi învățat cum se curăță peștele cu burta plină
și s-ar fi bucurat de ciorbele mele cu cimbru

acum am întotdeauna un frate la masă
fiecare frate care adulmecă fierturile
amestecurile de cărnuri despicate

 

așa cum știu mamele care devin bunici
așa cum aduni copanele mai multor animale în aceeași pungă
ca să ai întotdeauna un număr perfect pentru cină

 

să ai o farfurie în plus
nu se știe niciodată cine vine azi la masă

 


Dacă vrei să te bălăcești în râul din spatele casei, încearcă să nu-ți umpli buzunarele cu pietre. Altfel o să fie jale. Și oamenii vor crede că ești Virginia Wolf.

Dacă nu ai un râu în spatele casei, merge și în cadă. Vara fără apă nu ar fi decât o ruină. Încă un artist care își desenează picioarele. Altfel, încearcă să nu umpli cada cu amintiri, cu oameni din tufișuri cu vremuri reci, cu blocuri de piatră sau cu tine de-a-ntregul. Ce-ar fi degetele tale ieșind din apă dacă nu zece zâne bune, gata să te salveze de la înec? Tabloul e compus întotdeauna din tablouri. Și oamenii vor crede că ești Frida Kahlo.

Dacă vrei să-ți tatuezi și altceva în afară de ochelarii hipsterești de pe nas, încearcă o colivie mică pe degetul lui Saturn. O colivie de aur, bătută în tuș negru. Altfel, sari! Rostogolește-te, întinde mâinile prea lungi… Închide ochii și sari! Cântă în timp ce râzi și apoi fă-ți o salată proaspătă de vinete. Cumpără pâine caldă, pentru femei albe și grase, apoi fă-ți rochii moi, care se plimbă după tine. Și oamenii vor crede că ești Florence Welch.

~~~

// Dar tu ești tu, aici, haș, Aitch. Când aveam 5 ani, am fost mama ta, în Ridichea Uriașă. Altfel, vreau să știi că pândim aceleași balcoane uitate prin București.

// poza e de prin Paris. Nu știu cine e bobi, dar mi-a amintit de tine.

// ♫ ♪ Florence + the Machine // new song // What The Water Gave Me

 

Secrete

CUCERIRI

Cred că m-am îndrăgostit. Din nou. Așa brusc, gemător, dureros, tulburat ca o ramură de cireșe coapte…

♫ ♪ L’été à Paris ~ Anggun

Iubirea e o prăjitură celebră, cu albuș, migdale, zaharuri speciale și cremă de unt. Iubirea vine în mii de arome. Iubirea e un macaron.

E fix ca o vizită la Ladurée. V-aș putea explica parfumurile de framboise și lăcrămioare, pastelurile din șerbet sau muzica paietelor comestibile. Dar n-are rost. În schimb aș putea să vă rog ca, în zilele când vă lăsați îndrăgostiți, să căutați un Ladurée și să vă înecați în el.

În plus, uite și niște poze din ziua când am cucerit un Ladurée:


 

La Bohème înseamnă viața cum te taie capul, de cele mai multe ori în preajma unor oameni pe care capul îi taie la fel.

Înseamnă că muzica, arta plastică, literatura, moda sunt mai importante decât politica, banii, cutumele. Deși niciuna din acestea nu poate lipsi. Boemii sunt rătăcitori și obsesivi, aventurieri și romantici, vagabonzi și îndrăgostiți. Suntem pătimașii lumii noi.

~~~

Pe la 1800, Franța îi numea Bohémiens pe bieții rromani tuciurii, ajunși în Vest prin Boemia/Cehia. După ceva vreme, francezii au început să compare țiganii cu actorii/poeții/muzicienii sărmani și libertini din marile lor orașe. Boemii erau, în sfârșit, asociați cu viața nebună, orele mici, politica anti. Dragoste liberă, alcool, frugalitate, sărăcie pe care o cultivi. Era bine.

Și uite că boema pariziană a fost un model. În București-Micul-Paris, boema secolului XX a însemnat Caru’ cu Bere, apoi Capșa interbelică, Cina și Mărul de Aur în vremurile roșii, apoi Șarpele Roșu și acum înapoi în Centrul Vechi.

Numai că, la noi, boema s-a concentrat în jurul alcoolului și nu în jurul artiștilor. Aici n-a fost niciodată un “cartier” de scriitori și pictori, Bucureștiul nu a avut un Montmartre. Noi am avut însă crâșme. Din care, dimineața la acele ore mici, talentele se împrăștiau către mansardele lor.

~~~

Din fericire, mai ales pe timp de vară, boemii se grupau în vacanțe.

“Aşa s-a transformat Balcicul din satul care era înainte de 1913, în staţiunea în care era musai să te duci. Așa a ajuns Vama Veche un viespar arhitectural, social și economic. Așa a devenit în ultimii doi ani Centrul Vechi un hot spot al Bucureștiului.” ~Gabriel Dobre, în Decât o Revistă 3

Adevărul e că Vama Veche a căpătat sens pentru că, acum 50 de ani, românii nu mai puteau ajunge la boemul Balcic interbelic. Acolo, Regina Maria crease o oază în care se lăfăia boema. Acolo s-a născut moda artiștilor nudiști, acolo s-au băut în neștire cafele turcești cu miros de sare, acolo se stătea cu lunile pe timp de vară, în căutarea iubirii care naște arte.

Octavian Moșescu, primar de Balcic interbelic, a dat și o lege – orice artist care dorea o casă acolo pe Coasta de Argint trebuia împroprietărit absolut gratuit. Eu când zic că mi-am greșit secolul, am și dreptate.

Balcica Moşescu Măciucă scria în volumul dedicat oraşului de pe Coasta de Argint: „Balcicul trăia nu numai prin lumina solară, ci şi prin cea a spiritului. Lumina sufletelor se îmbina cu cea solară. Lucru pe care artiştii l-au înţeles. Ei au descoperit că, în Balcic, casele aveau porţile numai ca decor, fiindcă acolo totul era deschis, oamenii comunicau nu numai între ei, ci şi cu natura, într-o comuniune desăvârşită“.

Balcicul are ceva care mă îmbată, mă destramă, mă descompune. ~Mihail Sebastian, un boem nudist

Despre grădinile reginei, ascunzând o libertate soră cu patimile, despre cafelele care te înfrățeau cu lumea bună, despre amorul artiștilor la Balcic o să mai vorbesc.

 

~~~

În Vamă nu e chiar la fel ca la Balcic. Dar nici artiștii nu mai sunt ce erau. Sunt sigură că Vama Veche nu mai e ce-a fost. Așa că hai să-i spunem Vama Nouă și să ne bucurăm de ea.

Să dansăm ca muștele în jurul unui bec de pe plajă, să mâncăm tone de clătite cu nume ciudate, să ne murdărim până la genunchi cu ce-a mai rămas din nisipul-praf, să ne luăm hainele-de-vamă și sticlele de bere cu arome. Și să tăcem ziua, zumzăind aceleași muzici de acum 30 de ani, pe care ne încăpățânăm să le ținem în viață. Să iubim și să ne aducem aminte. Să ne aducem aminte.