Cafenea

CASTEL

 

Când dorul scrie în mine o carte, scrie un castel. Deznădăjduit de oameni, dorul scrie acum în mine un om nou.

Acum știu că însemn. Că asta e pe lume plămadă de Dumnezeu. Că din două guri, din două pluguri se sapă și se udă truda rodului.

Un om nou.


Când dorul umple lumea de pornoșaguri, când semețește vina în sufletul tău, când ai cotropit și ultima cârciumă din sud… Atunci negreșit vei clădi și tu un astfel de castel. Vei ști, ca mine, că nu ești carne fără lucrare. Nu ești doar un jgheab pentru vise mici.

Ești viermele născător de mătase.


Dorul negreșit se va învolbura, va căsca o gură mare, va cresta maluri tăioase din tine și va biciui toate apele pământului “Nu, nu ai nevoie de un copil acum! Îți trebuie liniște/case/concedii/slujbe! Ai nevoie de tine încă vreo câțiva ani!”

Nimic din tot. Nimic nu știe unde sau când să se întâmple mai bine. Să poruncească “Ține copilul! Ține-l sub buricul tău așa cum ții paharul în mână!”

Și apoi, copilul se înțelenește în viața ta ca bradul în munte, ca un castel iuțit în prund. E timp de cinteze smulgând sângele tău tare, cotropind sângele tău nerod timp de patruzeci de săptămâni, frământându-te în picioare, în cumpăna tâmplelor, crescând dinți de lapte.

Ca o carte pe care o scrii încet, pe foi, pe taste, pe piele. Un castel.


N-am avut niciodată habar de lucrurile acestea. N-am nici acum. Mi le închipui la fel de ravisante ca semeția unghiilor microscopice. Îmi închipui că nu sunt un rug, ci un cuptor. O covată. Un gromovnic.

Și poate nu din dor, nu din cuvânt se nasc oameni noi. Poate nu din mine, nu eu scriu șahul de mini-amprente ale omului nou.

Să fiu grozava călăuză, mama amândurora. Noi doi, născuți neîntâmplător împreună, într-o noapte de iarnă din sud.

// bucăți dintr-o poezie mai veche + poze random din ultimul an

// ♫ ♪ din nou niște Florence and the Machine / Shake it out

Cafenea

CINA

pun întotdeauna un tacâm în plus la masă
nu se știe niciodată cine vine la cină

au fost zile când furculițele ridicau sughițuri din farfurie
când alergam singurătatea pe fundul cănii și tacâmul
era mereu în plus
ca o gaiță pe ramura care curge pere

 

sau seri când vroiam să hrănesc oameni pe care nu i-am apucat destul
care m-ar fi iubit dacă ar fi trăit
m-ar fi învățat cum se curăță peștele cu burta plină
și s-ar fi bucurat de ciorbele mele cu cimbru

acum am întotdeauna un frate la masă
fiecare frate care adulmecă fierturile
amestecurile de cărnuri despicate

 

așa cum știu mamele care devin bunici
așa cum aduni copanele mai multor animale în aceeași pungă
ca să ai întotdeauna un număr perfect pentru cină

 

să ai o farfurie în plus
nu se știe niciodată cine vine azi la masă

 

Codruț și Raluca sunt un fel de Sartorialist și Garance Doré, regăsiți din aceleași ape/întreprinderi/poezii. “As fashion insiders know, Ms. Doré and Scott Schuman, the man behind the Sartorialist, are the Bogart and Bacall of the fashion blogosphere.” (NY Times, 10 feb 2011)

Un duo cu aceleași preocupări. Cuplul de actori care s-au cunoscut pe platoul unul megafilm, cuplul de business people care controlează un imperiu financiar cu lejeritatea unui prim vals, cuplul de regizori care își fură Oscarul unul altuia, cuplul de fashion bloggeri care surprind aceeași stradă din colțuri diferite. Cred cu putere că singurul mod în care poate supraviețui un cuplu care muncește printre aceleași lucruri este desprinderea de comun, pentru a nu fi niciodată în competiție.

~~~

Codruț și Raluca sunt poeți și sunt foarte îndrăgostiți. Toamna trecută s-au căsătorit la Hanul Ancuței lui Sadoveanu, unul din acele locuri unde se mai fac turte pe plită și se mai cântă la țambal.

Primul lucru mare pe care l-au cumpărat împreună – o cameră foto Nikon, nici prea mică, nici prea mare, pe care au testat-o în luna de miere din Maramureș. Tot din poze au reconstituit prima lor întâlnire, în tabăra de vară de la Tinere Condeie. Cu zece ani mai devreme.

“Pot să zic eu povestea?”, întreabă Raluca. Apoi se înfoaie, mică așa cum e, pe scaunul din fier forjat unde își bea limonada. Are o rochie cămașă din vestigiile Sighișoarei și jeans flared peste sandalele de la Jeffrey Campbell.

“Hai, zi-o tu de data asta. Dar te opresc dacă înflorești prea mult”. Codruț e înalt și oacheș, arată mai mult a sportiv decât a poet. Ceva din aspectul lui îți spune că este mai masiv decât se simte.

“Eram o mare fană a poeziei lui”, spune Raluca. “Uneori citeam câte o strofă și îmi imaginam că sunt cu el. Vroiam să îi stau pe umăr, să scrie despre mine.” Îl privește pe Codruț cu un fel de roșeață naturală în loc de blush. “Nu știu dacă ți-am spus vreodată asta. Aveam 15 ani și eram geloasă pe femeile din poeziile tale.”

~~~

“Nu știam cum arată, citisem doar o mică descriere a lui într-o antologie. Ne-am cunoscut complet aiurea, într-o noapte. Venise cu un alt tip din tabără să îmi arunce pietricele în geam. Li se păruse că sunt ciudățică, eu nu socializam nopțile și nu păream agățabilă. Aveau o sticlă de vin alb din care plănuiau să îmi ofere. Golani din Sud, mi-am zis.”

Codruț vine de pe malul Dunării și are grijă să spună asta destul de des. Admiră apa aceea la fel cum își admiră casa. Raluca e moldoveancă și lasă asta să i se simtă în felul în care cântă cuvintele.

Codruț : “La început, nu avea nicio legătură cu iubirea.”

Raluca: “Deși el a venit din senin să îmi cânte serenade la geam. Pentru mine nu era nicio dilemă: Uite un Sudist! Dar mi-a schimbat repede sentimentele.”

Codruț : “Era foarte delicată în tabăra aia. Acum o zăreai, acum nu mai era. Nu mai știu de ce ne pusesem noi pe capul ei, cu pietricele și tot tacâmul. Însă știu că i-am spus atunci că sunt foarte sincer și tranșant cu poezia. I-am zis: oricât de frumoasă ești, dacă nu-mi place poezia ta, îți voi spune din prima.”

“La drept vorbind, eu nici nu știam dacă poezia mea e bună de ceva”, continuă Raluca. “Și acum mă gândesc, uneori, dacă poezia mea e mai populară acum pentru că mă cheamă ca pe el. E felul meu moldovenesc de a fi modestă, adică egoistă. Codruț e fix invers. El, de fapt, m-a ajutat să devin mai mult EU.”

“Și, ca să fiu sincer, la început nici nu eram așa de înflăcărați”, spune Codruț. “Ne-am mai văzut o singură dată, apoi pauză șapte ani. M-am mutat în București ca să fiu cu ea și mă gândeam că o să fie grozavă când o să îmbătrânească lângă mine. Uite, mi-ar plăcea să ne amestecăm taloanele de pensii în același sertar. Eu am crescut cu o imagine idilică a femeii care ține casa, conduce o lume. Nu știu cum nu m-aș fi plictisit de așa o femeie carieristă în forță. Raluca e deșteaptă, pozitivă, are toate calitățile astea de autoapărare, dar e complet fragilă. Complet nesigură. E foarte femeie. Cred că mi-a plăcut că vine totul la pachet.”

Raluca: “Așa am eu noroc.”

~~~

Amândoi au acum cariere pe muchia celei care i-a adus împreună. Raluca e copywriter, Codruț e jurnalist sportiv.

“Când am venit în București, nu prea mă interesa ce o să fac. Vroiam să muncesc ceva, orice. Ideea era să pot să ne întrețin, să fim din ce în ce mai familie, chiar dacă asta însemna să fiu jurist sau câștigător permanent la pariuri. Mai ales pentru că le făceam pe amândouă”, râde Codruț.

“Și eu aveam viziunea asta cu gazetarul de sport. Așa îl vedeam, pentru că mi se părea înspăimântător să îți placă atât de mult fotbalul și să nu îi bucuri și pe alții cu ceea ce știi să faci. Practic, el făcea și înainte multe din lucrurile pe care le face acum. Numai că aflam numai eu despre ele”, completează Raluca. Sutele de meciuri pe care le-a văzut cu Codruț o fac să aibă aerul tipic al femeii care se vrea microbistă. O delicatețe trivială.

“Am lăsat-o pe Raluca să intre în toate cotloanele vieții mele. Așa a apărut în partidele de fotbal, apoi în aplicațiile pentru joburi. Asta face bine la self-esteem, dacă celălalt are și argumente pentru încrederea în tine.”

Raluca adaugă: “Am avut încredere în tine de când am stat o zi pe holurile Colegiului Pro. Îmi era teamă de București, de oameni, de examene… Și tu îmi spuneai mereu:

Bine că ne avem unul pe altul pe-aici. Să stăm deoparte și să râdem împreună de lume…

~~~

“Dacă mi-am făcut un blog unde mai pun și interviuri, uneori poate proze, asta în niciun caz nu înseamnă că mă dau jurnalist. Interviurile mele sunt ca niște poze pe un blog de street style – surprind ceva care îmi place și cred că merită împărțit cu lumea”, continuă Raluca.

“Jurnalist e numai unul la noi acasă”, râde Codruț. “Mai glumesc, dar blogul ăsta, deși nu trebuia să fie așa, a ajuns sufletul ei pe tavă. Nici nu cred că se cheamă blog personal, seamănă mai degrabă cu poșeta ei: uite, acum, dacă te uiți înăuntru, o să te pierzi. De drag, de spaimă, e o lume întreagă acolo. Zi drept, uneori și uiți ce lucruri mai cari în ea, nu?”

Raluca: “Haha, o lume într-o vintage Prada.”

~~~

// ♫ ♪ Coeur de pirate - C’était salement romantique

//poze de Codrin

//azi sunt 9 luni de la nuntă. încă 9.

nu vă fie rușine să mai

scrieți poezie

nu vă ascundeți în povești în cafele pe treceri de pietoni

seara când capetele se aştern pe perne

mai scrieți poezie pentru copilul meu

 

manualele și urechile vă așteaptă

rețelele sociale culegerile uniunea cântăreții

tiparnițele s-au pornit să culeagă litere pentru voi

scrieți poezie nu vă fie rușine

nu lăsați cuvintele să moară în fotografii

 

copilul meu va iubi pe versurile voastre va scrie simfonii va face comentarii pentru bac

nu vă fie rușine să umpleți pagini albe cu stiloul

dimineața când capetele se lasă umplute de cafea

scrieți poezie

la fel cum urziți minuni

~~~

♫ ♪ Moon River ~ the Honey Trees

Quand tu sais que la plupart des hommes sont comme des enfants, tu sais tout. ~Coco Chanel

îmi vine uneori să am încredere în hulubi, în fanfara de la metrou și câinii vânzătorului de ziare…
îmi vine să mai stau în balcoane și să mai caut tei cu flori (în Militari sunt mii de tei care îmi fac viața frumoasă în prima săptămână de iunie)

fiecare femeie ascunde un secret! îl indoapă cu înghețată odată pe lună, îl crește în ghiveci sau în pântec… secret care nu se explică, nu se împarte și căruia nu i se dă drumul în lume

când spun că secretul unei femei nu se explică, vreau să spun că nici eu nu-mi explic propriul meu secret… par exemple, mi-e frică de frunze și totuși le pozez obsesiv… încui ușa de trei ori pe dinăuntru și doar odată pe dinafară… deși, uneori îmi vine să am încredere că pot să nasc, să-mi ascut vocea, să am parte… îmi vine să pot saluta victorioasă
zilele următoare

~~~

♫ ♪ Cat Stevens: Morning has broken