Boema e acum muzeală în multe locuri. E boemă cu afişe că e boemă. Or, ce e asta decât un pas spre clipa când vom purta tricouri pe care scrie « om », că altfel nu ne-am crede?

 

Raluca: Darie, voi începe cu aceeași întrebare, cu Google. Pentru cine nu îți caută numele pe net, cine ești tu?

Darie: Vreau să cred că sunt un poet al dracului şi al lui Dumnezeu deopotrivă, un om cu o tarabă care vinde creier ca vată de zahăr în parcul unde se dau pe role Istoria lui Călinescu şi Istoria lui Manolescu. Dar mai ales cărţile de carne, alea, sângeroasele pentru care au crăpat ochi şi au apărut băşici la mâini unora şi, apoi, când şi-au mângâiat iubitele, acestea le-au spus – Ce mâini de ţăran ai!

Sunt un om care scrie şi are ambiţii puţin mai mari ca Balzac şi care cred că tot o va răzbi cât un Cârlova. Sunt un aprig consumator de hârtie, un animal care papă coli A4, cheltui pentru aceasta mai mult decât unii pe ţigări. Până la urmă tot despre fumuri e vorba.

Cine să spun că sunt? Cel din cărţile mele, mai bune sau mai proaste, cel de pe stradă, cel care scrie la biblioteca de la Litere la masa 42. Cel netuns uneori pentru că părul i se termina într-un vers, neras pentru că l-a certat cândva un poet pentru asta, cel timid, cel rău, cel nedrept, cel afurisit, cel…ălalt. Sunt un om a cărui cam singură treabă pe lumea asta este să scrie dar care face mai mult altele ca să aibă despre ce să scrie. În parcul despre care spuneam, deocamdată am doar bani să îmi cumpăr ceaţa de a nu şti exact cine sunt.

~~~

 

Raluca: Boemul tău profil de Facebook ne spune că lucrezi la Poezia Română. Vorbeşte-ne despre fișa de post şi obiectivele acestui job. Ai un program de funcţionar sau ești freelancer?

Darie: Profilul meu Facebook nu e unul boem neapărat, adică nu e căutat boem. E pur şi simplu partea mea dintr-un soi de cenaclu al vieţii. Şi, cum « cenaculum » vine din « cena », cină, constat că mare parte din dezbaterea literară s-a mutat aici. Câtă Capşă online!

Am scris că lucrez la Poezia română pentru că asta fac. Şi când nu lucrez nicăieri tot acolo lucrez. Nu pot fi dat afară, nu îmi pot da demisia. Fireşte că nu am un program foarte fix, deşi scriu foarte mult şi, practic, asta mă ţine în viaţă.

În copilărie, când îmi făceam mâna şi încă nu plecasem din Târnăveniul natal, scriam cu normă, cred că 5 poeme pe zi – şi acum păstrez în familie câteva mii bune de poeme pe care, scriindu-le, m-am format şi pe care nu le voi publica niciodată. Ce a fost atunci normă e poate acum cazuistică. Nu filtru, ci devenire. Nu voi fi pedant, caut ceva mult mai pământesc de lucru, o editură, dar, până una-alta, nu prea îmi pasă dacă acest « loc de muncă » e văzut de unii ca o megalomanie.

Când chiar faci poezie şi pui totul de la tine pentru ajungerea ei la cititor, când nu te ajută absolut nimeni dintre cei care întorc fonduri cu lopata, vorbind aici şi de  Uniunea Scriitorilor, de Ministerul Culturii şi de ICR, măcar atâta meriţi, să fii şerb în aceste plantaţii, le numeam cândva de singular, dar constat că sunt mulţi prin ele doar că le e ruşine să recunoască faptul că scriitorul tânăr o duce foarte rău în România.

E trist nu că spun eu un clişeu, ci că el e clişeu prin faptul că toţi o duc rău. S-a ajuns, prin asta, cumva, la ce voiau cei mai crânceni comunişti, poetul să fie exclusiv al maselor. Şi, dacă se poate, mai prost ca ele. Trăim într-o ţară cumplită. Un permanent amendament la Kafka.

Mă reîntorc la cuvântul « boem » şi constat că e o boemie, dar nu una tipică, e un fel de nebunie personală a mea, aceea de a nu mă înhăita literar cu nimeni. Ştiu ce păguboasă e lumea literară şi o dispreţuiesc profund când o iau en gros. În detaliu spiritul meu critic devine mai tolerant. Când trec prin cârciumi şi îi văd, plec acasă şi noaptea le visez ficaţii cirotici. Se ridică din vis ca o madonă, mă pupă pe frunte şi se cară. În redacţii, prin şuşe, se îmbată fără alcool, altfel, cu relaţii false de dependenţă publicistică. Boemia mea e chiar libertatea, dar nu aceea cu dedesubturile miluirii cu vreun premiu, cu vreo sinecură. Mă lasă rece carierismul mărunt de acest fel.

~~~

 

Raluca: Ești întrebat, de obicei, despre scriitorul sau omul Darie. Cine este însă revoluționarul Darie? Care e proiectul lui grandios? Visează el o pagină în cartea de istorie sau doar una în cartea de română?

Darie: Despre scriitor sunt întrebat, cu omul se ia contact mai des decât cu cărţile mele, din păcate. Nu ştiu care e revoluţionar dintre cei doi. Cred că aici devin unul tocmai de ruşinea că nu ştiu. A fi revoluţionar e o natură, nu un deziderat. Proiectul meu grandios, şi de care încerc să mă ţin, e să scriu 100 de cărţi. Cred în felul de scriitor care a fost Sadoveanu. Le va puţi unora acest nume aparent răsuflat, dar e fix problema lor. Dacă aş fi sărit cu guriţa pe Blecher m-ar fi aplaudat mulţi pentru că e la modă.

Nu visez nicio pagină nici în cartea de istorie, nici în cartea de română, nici măcar în cartea de telefon. A avea o pagină într-una din aceste două cărţi pe care le-ai enumerat e o consecinţă, nu o temă de visat. Dacă te apuci să visezi mărunţişuri din acestea te trezeşti că n-ai ce căuta acolo şi că îţi maimuţăreşti natura prin demagogism. În manuale sunt şi multe mediocrităţi puse chiar de unii dintre profesorii generaţiei mele, din motive marginale literaturii, vezi-doamne, din acea stupidă idee că un manual de literatură română trebuie să aibă un criteriu democratic de alcătuire.

Dacă vrei, de pildă, să îl resuscitezi pe Blecher, ca vizibilitate, scrie studii despre el, vântură-l prin lumea bună, dar nu îl trece în criterii, căci procesul descoperirii lui ar fi prea scurt şi fără nicio satisfacţie. Sau poate l-ai născut să-l îngropi. De aceea manualele de literatură au ajuns un fel de gazetă, un fel de revistă mondenă a literaturii. Sunt foarte conştient că spun asta când mâine-poimâine cei dintr-o generaţie cu mine poate le vor călări paginile. Trebuie privit mai obiectiv decât făcându-ţi pipota monoclu!

~~~

 

Raluca: Fiecare tânăr poet român poate fi încă un Nicolae Labiș. Un geniu liric descoperit și iubit precoce, un revoluționar al vremurilor lui, un boem care își bea nopțile la Capșa, cu junele dansatoare din trupa Armatei. Ce doză de Labiș e în tine? Ce crezi că ai putea avea în comun cu libertinajul boemei, lupta politică și extremismul literar din generația noastră?

Darie: Mă bucură această întrebare pentru că la debutul în volum, petrecut la 15 ani, am fost comparat cu Labiş, dar cu totul altele sunt motivele din care îmi place acest poet. Acum am 23, dar trebuie să recunosc faptul că la 21 de ani n-am luat niciodată tramvaiul, deşi, unde locuiesc, acesta trece în mod obsesiv prin faţa blocului meu şi, dimineaţa devreme, vara, când balconul camerei mele e deschis, îl aud cum huruie ca o broască. M-am temut de el cu un fel de blândeţe dar conştient că nu se mai întâmplă nimic.

Cred că am în comun întreg amalgamul, dar m-am săturat de lupta politică. Cel puţin în acest moment când politica guvernului actual  e una înjositoare şi murdară, mincinoasă şi de neiertat. Cred că toată adunarea de la Argentin, unde după o  anumită oră se murează oamenii la desimea nopţii, pe sub mese, ar fi mai bună decât preşedintele Băsescu şi această chirie de neg care e Boc. Sper să nu devin mâine un Labiş călcat de o coloană oficială ! Am 23. Sunt bătrân. Dar şi ei, din tramvaie, au îmbătrânit în Rolls-uri.

Raluca: Te voi întreba şi asta. Care e, după credinţa ta, adevărata poveste a accidentului de tramvai care l-a ucis pe Labiş? Putem să considerăm că acesta este cel mai boem episod din istoria literaturii române?

Darie: Nu ştiu, nu am cercetat. Şi nici nu am cum. Dar cred că mai tristă e o continuare la care mi-e frică să mă gândesc: că balerina spre care alerga în acea noapte, după ce el a murit, a plecat cu cerbul căprioarei ucise. De cerb m-aş mira. De ea, nu.

~~~

 

Raluca: Mai este boema europeană un fenomen real sau supraviețuiește doar ca instrument de marketing cultural? Este Darie boem? Proiectează-l în câteva cuvinte pe Darie cel ideal, cu viața lui ideală.

Darie: Boema e acum muzeală în multe locuri. E boemă cu afişe că e boemă. Or, ce e asta decât un pas spre clipa când vom purta tricouri pe care scrie « om », că altfel nu ne-am crede. Sunt şi nu sunt boem. Sunt boem în felul meu. Am scris şi în cârciumi şi ştiu că în unele momente ai fost şi tu de faţă, am pierdut multe nopţi în multe feluri, probabil sunt boem, probabil sunt doar trist şi înfrânt, nu ştiu.

Dacă aş sta să mă analizez aş lua o poziţie ecvestră dar mi-e milă de cai şi, în toată joaca mea, m-aş vrea ecvestru numai pe aburii lor. Ca să fie mereu vii. Deşi aburul lor pare, ei nu îţi suflă fumul ţigării în faţă, ca decanii. Darie ideal e o prostie. Darie ideal e Darie mort.

~~~

 

Raluca: Jack Kerouak era profund deranjat de faptul că devenise regele beatnik. Operele lui nu fuseseră menite să fie doar un manifest pentru Beat Generation. Acum, imaginează-ți că tu ai deveni rege al unei mișcări neo-boeme, că o întreagă generație ar dezvolta pasiuni și revoluții pe baza scrierilor tale, doar că asta s-ar întâmpla interpretând într-o cheie greșită mesajele lui Darie. De unde am trage seva unei astfel de mișcări? Cum ar arăta generația aceasta și care ar putea fi atitudinea ta în acel moment?

Darie: Aş schimba tactica. Aş scrie altfel ca să neg ce au înţeles ei. În plină epocă Beat, dacă aş fi fost Kerouak aş fi scos boxele la geam şi le-aş fi dat Monteverdi. Înainte să am vise de genul acesta aş vrea să fiu citit şi citit.

Dar nu neapărat de toate salopetele puse direct pe oase şi numite (unii) critici, adică nu de mercenarii revistelor şi editurilor, zglobii figuranţi remuneraţi, copii de casă ai unuia sau ai altuia, ci de tinerii din Facultăţile de Litere din ţară, de tinerii deschişi şi mai inteligenţi decât îi cred toţi profesorii lor, uneori prea timizi şi lehămisiţi să se arate. Ei sunt de fapt literatura vie pentru că ei sunt cititorii în care am foarte multă încredere.

~~~

 

Raluca: Ai publicat de curând Spirt, un nou volum de versuri. Ce poţi să spui despre el? Despre Alexandra?

Darie: Spirt e o carte la care ţin foarte mult. S-a scris ca pâinea pe unt, în transă, din iubire, din disperare şi frumuseţe. Niciodată n-am scris o carte atât de repede şi atât de direct. M-am copt uman în uşurinţa scrierii ei aproape ca un cartof.

Despre Alexandra nu am ce să spun mai mult decât am spus deja. Cartea aceasta şi-a sărit rândul. Multe altele îşi aşteptau la rând publicarea. Spirt însă, ca o mutare de şah, a devenit irezistibilă în a se scrie şi în a se publica. Aici nu avea ce să se cearnă, ce să se decanteze. A ieşit exactă. Numai bună de sicriu pe măsura unei amintiri.

Vor urma alte cărţi, în toate genurile literare, dar în principal poezie, căci am scris foarte multă poezie. Trăim şi vedem. Sau murim şi ştim.

~~~

 

 

Când joci banda tinereţii numai pe Fast Forward, riscul cel mare nu e să nu înţelegi versurile melodiei. Ci, atunci când vrei să o asculţi a doua oară, ea să se fi şters, să o fi deteriorat cu nebunia vitezei. Auzi un huruit de lacrimi, un scrâşnet, pocnituri şi scârţâieli de uşă de Rai, trântită până a ieşit din ţâţâni. Unde au fugit instrumentele?

~~~

~~~

Raluca: Gabriel, cine ești tu de fapt, pentru cine nu te caută pe google? Poet, gazetar, boem, microbist, dunărean, soț…

Gabriel: Sunt tot ce-ai bănuit.  Sau, cel puţin mă îndur să cred că sunt toate acestea, ba încă alte o mie de lucruri mărunte. Cei care cred că arta şi familia, sportul şi poezia, sunt ca “baba şi mitraliera”, nu se cunosc suficient.

Ce-i drept, nu m-am gândit niciodată cum sunt pentru cine mă caută pe google. Aşadar, cred că nu pot fi decât cum nu mă găseşti pe google :) Sînt… singuratic, solid, sigur, slab, sprinten, somnolent, serviabil, soldat, sclav, straşnic, subţire, selectiv, spondilitic, sobru, sarcastic, stabil, sărac, salvator, secătuit, stresant, suferind, stresat, sufletist, sperios, straniu, solidar.

Dacă sunt, şi ştii bine că sunt, toate acestea, sub zodia unei singure litere, nu te temi să-ţi spun alfabetul pe literele înfrângerilor şi gloriei mele?

~~~

Raluca: Viața sau scrierile tale se pot încadra într-un curent?

Viaţa mi se încadrează într-un curent, unul grozav de puternic, produs între pântecul mamei (neînchis vreodată, cu adevărat,în urma mea) buzele femeii mele (veşnic întredeschise a sărut), groapa tatei (într-un colţ unde iarba creşte cuminte) şi braţele deschise ale copiilor mei viitori şi ai fratelui meu. În curentul ăsta se încadrează şi răceşte, aparent fără şanse de vindecare, viaţa mea.

Scrierile sunt scrieri, le încadrează alţii, inutil.

~~~

Raluca: “Am fost boem, am trăit frumos”, spunea Gheorghe Dinică. Tu cum ai trăit până acum?

Gabriel: Am trăit repede. Când joci banda tinereţii numai pe Fast Forward, riscul cel mare nu e să nu înţelegi versurile melodiei. Ci, atunci când vrei să o asculţi a doua oară, ea să se fi şters, să o fi deteriorat cu nebunia vitezei. Auzi un huruit de lacrimi, un scrâşnet, pocnituri şi scârţâieli de uşă de Rai, trântită până a ieşit din ţâţâni. Unde au fugit instrumentele?

Am fost boem. Am trăit frumos doar dacă acceptăm că şi în mojicie poate fi ceva ingenios. Doar dacă ignoranţa are o superbie a ei. Nu ştiu cum am trăit de fapt, pentru că, tot pe fast forward mereu, n-am avut când să-mi dau seama. Uneori, am impresia că a fost minunat. Dar doar aşa, cât vezi o puştoaică de 9 ani, în rochie cafenie, de tafta, după un zid, fugind de ploaie.

De cele mai multe ori mi-am lungit suferinţele. Nu din masochism, ci dintr-o prostie sănătoasă, vecină cu inconştienţa şi verişoară primară cu narcisismul.

~~~

Raluca: Poți să fii boem când ai rădăcinile acasă sau e nevoie de o excomunicare, un exil pentru a trăi de l’air du temps?

Poţi să fii boem oriunde. E o boemie aparte a casei, a întâlnirii cu nimic care nu te sperie. Nu toate minunile au darul să surprindă, ba poate mai multe au forţa de a te întoarce la comun. La obişnuinţa caldă a dantelei, sfiala cafelei pe nisip, amiaza fructelor uscate, a icoanei de pe un perete spre care te întorci şi la Paris, şi în New York, chiar dacă el e sub o salcie şubredă, la marginea Dunării de-acasă.

Exilul este boem doar celor fie înţelepţiţi devreme, fie egoişti de primă mână. Nu sunt nici una, nici alta, deci nu am nevoie de excomunicări pentru boemie. Ba din contră, cred că e imposibil să fii singur, cu adevărat, şi boem.

~~~

Raluca: În ce epocă a vieții tale ți s-a întâmplat să constați că trăiești boema?

Gabriel: Niciodată n-am constatat boema. Atunci când o constaţi, înseamnă că ai dispoziţia sau timpul pentru constatări. Ori, în boemă, trăieşti. Punct. Boema poate fi un cadavru, dar unul din fluturi arşi pe marginea aripilor, cu coarne de inorog răsucite la subţiori şi flăcări rotunde, mici, din palme de bătrână credincioasă, în dreptul ochilor. Dar nu e un cadavru concret, pe care să îl constaţi.

Boema e pentru mine un fel de-a fi. Sună cretin şi simplist, dar poate că e cel mai fel de-a fi dintre toate. Adică depinde cumva de naşterea ta, de ceilalţi, de străzi pe care ajungi îmtâmplător, drame la care asişti din coincidenţă şi frumuseţi pentru care n-ai nici un merit. Boema e o asumare, dar şi o participare involuntară. Nu poţi fi boem pe epoci, la fel cum nu poţi fi supărat toată viaţa. Boem nu poţi fi decât toată viaţa, dar supărat, în anumite epoci, nu cred că se poate :)

~~~

Raluca: Cioran a fost prolific mai degrabă în perioadele profund prozaice, de cuplu și viață bună. Ce e, pentru tine, o <capră metafizică>? Este acest je m’en fiche-ism apanajul omului fără obligații sau boema se trăiește lesne în familie?

Gabriel: Ei, dar cuplul şi viaţa bună nu înseamnă prozaic! Boemia mea nu presupune sărăcie dar nici lux, nu e un je m’en fiche, dar nici o concreteţe asumată cu unghiile sociale pe care alţii ni le cresc forţat, în carne. E mai mult un fel de percepere, pe care nici nu o înţelegi, iar apoi, imediat, trăirea vieţii într-un mod şuierător, cu artificii din mici întâmplări şi contemplări largi pentru marile cascade de lumină.

~~~

Raluca: Scriai cândva că nu ai avut niciodată un cal, nu aţi fi putut trăi unul lângă celălalt, “cine pe cine ar fi eliberat, pentru câtă vreme şi în ce fel.” Mai mult, avertizai: “Pe cei care se gândesc să-mi dăruiască un bidiviu, toate rigorile politeţii îi anunţ că îmi vor fi indiferente. Am să-i dau drumul de-a dreptul, pe bulevardele înţesate, chiar dacă s-ar speria îngrozitor. Pentru că mai speriat aş fi eu, îmbrăcat în spaima de-a stăpâni ce iubesc.”

Cum se împacă orașul-boemă cu caii tăi?

Gabriel: Anti-urban fiind, îmi recoltez din jur crâmpeie citadine cu care să mă păcălesc pentru a supravieţui o vreme. Nu sunt atât de naiv să cred că patriarhalul rural a rămas blajin şi rostuit cum îl ştiam. Dimpotrivă, e tot mai des o masă incandescentă, mixată, un reactor bubuit pe malul unei mări de bunătate. Dar din lava gălbuie care arde miriştea, tot mai sunt două-trei năluci de păpădii care ies.

Caii sunt cele mai boeme animale, ca să spun aşa. Relaţia lor atât de profundă cu omul a lucrat şi ea la acest statut. Caii mei nu se vor înţelege nicidoată cu oraşul. Când apare o căruţă pe bulevard, eu înţeleg furia şoferilor şi cetăţenilor de metropolă, la aceeaşi intensitate. Ei spun că aceste lucruri n-au ce căuta aici, aparţin unei alte lumi, le resping. Chiar aşa este! Diferenţa e că eu văd lumea aceea mai bună, pe când ei nici nu o cunosc, cei mai mulţi.

~~~

Raluca: Te localizezi eminamente pe bulevarde, însă caii nu au plecat niciodată de lângă tine. Cum supraviețuiești?

Da, ai spus bine, mă localizez lângă bulevarde. Dar nu locuiesc! Pe zi ce trece îmi dau seama că singurul artefact magic cu care îmi leg supravieţuirea e minciuna. Sunt tot mai mult o biată femeie chinuită de rude ani în şir, cu pretendenţi de bonton, care, pe la 40 de ani, se îndură să se mărite grăbit cu un negustor de talanţi falşi. După ce se minte 40 de ani că rudele vor renunţa să o forţeze, se mai minte încă 40 că e bine ceea ce face.

Poate că-i trist, dar aşa simt. Îmi construiesc argumente, mai toate extrem de riguros logice, întretăiate de reguli „civilizate”, mă zbengui superficial în oportunităţi, consecvenţă, datorie, moralmente, civic, societal, brand, scriitură… Mă fac frate cu cel rău din mine ca să trec puntea. Numai gândul că puntea e şi de întors, nu doar de dus, mă trezeşte dimineaţa. Sau poate şi gândul că la capăt e un câmp cu cai sălbatici. :)

~~~

Raluca: Ce datorezi Bucureștiului?

Gabriel: Nu-i datorez nimic. Suntem într-un raport de patron-angajat. Cred că de-aia sunt şi aşa îndârjit împotriva mersului vremii. Au ajuns lucruri care nu ne plac, să ne fie utile, fie şi doar pentru un timp. Bucureştiul nu mi-a dat nimic, mi-a vândut şi mi-a împrumutat câte ceva. Nici eu nu cred să-l fi înroşit de emoţie şi entuziasm, prea des. Nici un gest pe care îl faci în metropolă nu are şansa să existe doar ca gest. Aici, totul se îmbâcseşte de semnificaţie ridicolă, e privit ca parte a unui angrenaj meschin dinainte gândit.

~~~

Raluca: Ce reproșezi Bucureștiului? Ai evadat cu adevărat de pe malul Dunării?

Îi reproşez oraşului că, dacă tot a luat-o pe drumul sclipitor al metropolelor, măcar nu a fost constant şi cinstit cu el însuşi, cel puţin în ultimii 20 de ani.  Aşa, separatist şi sinistru cum îl percep, n-a avut puterea cinismului (pe care, oricând altcândva pare să-l aibă) de a se curăţa pe sine, de a se rostui în fortificaţia lui de trăitori. E, mai mult ca niciodată, un paradis absurd, cu prejudecăţi fără sentimente în spate şi cu o boemie ştrangulată. Boemia din Bucureşti e un metrou plecat de la Victoriei înspre Bragadiru, fără ca cineva să întrebe dacă există staţie acolo. În general, boemia e deturnată şi folosită. E un sprijin pentru neadaptaţi şi o licoare pentru rataţi.

Din malul Dunării n-am evadat, că nu l-am simţit ca închisoare. Malurile au o rotunjime chiar şi în cele mai abrupte sacrificii spre apă. Sunt acolo, cuibărit în locul făcut de crap, după aţâţarea pescarilor.

~~~

Raluca: Spune-ne cum s-a schimbat lumea ta pașnică după ce ai intrat în redacția Gazetei Sporturilor. Am auzit că boema e la ea acasă între oameni care prețuiesc un ideal mai mult decât o seamă de realități imediate.

Gabriel: Lumea mea s-a calibrat puţin, ce-i drept. Dar, să ştii că şi un firicel de apă modifică, infinitezimal, structura colosului. :) Nu ştiu dacă idealurile întreţin boemia, nu ştiu, de fapt, dacă doar ele. Culmea, sunt în patria realităţilor imediate, în redacţie. Ţi-am spus, nu cred în boemia în singurătate. Iar acolo chiar vorbim de o echipă, că ne crede cineva sau nu. Treptat, chiar am înţeles că e cea mai bună. Ei bine, în echipă, şi pe şantier, şi la cârciumă, boemia e parte a unei coeziuni indispensabile şi nevăzute. Boemia fiecăruia contribuie prin şarm, umor, fraternitate, isteţime, degajare sau nervi descătuşaţi în bancuri.

Sportul este, după mine, eminamente boem. Cu toată tehnologia, cu doping, blaturi şi înjurături. Cercetători care studiază efectul unui balon de fotbal, plecat dintr-un picior de jucător… Nu e boemie? Ca să nu vorbesc de miezul adânc al sportului, care coincide cu boemia pură. Atunci, însă, când politicul are cea mai mică implicare în sport… e ca şi cum într-un pahar cu Martell vine cineva şi-ţi toarnă puţină bere.

~~~

Raluca: Te-aș ruga să faci o apreciere asupra boemei românești, asupra boemei de astăzi.

Gabriel: Boemii au rămas o cavalerie aparte, nu cred că sunt mai mulţi sau mai puţini, de la o generaţie la alta. Şi felul de a fi boem se modifică, dar la fel cum se inovează substitute la sex, iar când te îndrăgosteşti tot la fel te simţi, de când e lumea. Ca şi cititorii, publicul de operetă, dansatorii de step sau vânzătorii de bragă, boemii sunt şi ţin lumea cu coloanele lor de zahăr ars, subţiri ca fumul primei ţigări. Coloanele care sunt ei înşişi!

Boema românească, ca instituţie de trăire, să-i spunem, există ca un guvern în exil forţat, risipit în diferite provincii ale inimii. S-a sustras din partea tăvălugului pentru a-şi întreţine viaţa ca pe-un sipet cu frunze uscate. Alţii, s-au integrat de faţadă şi se mint, ca şi mine, rămânând suspendaţi cu o mână de aripa supersonicului acesta contemporan şi grotesc, şi cu restul trupului, mai cu seamă inima, în felul lor stângaci la prima vedere, dar cel mai viu şi sincer, de a trăi lucrurile din jur.

La sfârşitul lumii, ca la capătul unei poveşti de dragoste cu mulţi copii drept dovadă, cei care vor veni să se plângă de sărăcie şi de ţipetele nevestei nu cred să aibă mari şanse. Unora, tăcând, cu un surâns liniştit, de stăpân al propriilor fapte bune, le va fi poate suficient să-i arate lui Dumnezeu cum îşi înveleau nevasta în nopţile ploioase. Atât.

~~~

ÎNAINTE

DUPĂ

în palma mea stângă se scrie o carte de bucate. mi-o dictează cineva ca pe-o fițuică, la fel cum îmi dictează deopotrivă poezii

din când în când trag cu ochiul, când ți se face foame sau când nu mai știu ce să-ți spun și se lasă tăcerea aceea, tăcerea de când știm că ți-e prea bine

am fripturi și dulcețuri, am și cidru, le-am scris mic de tot în palmă cât să încapă bunătăți pentru toate zilele

le-am scris în palma stângă, cât o carte de bucate

 

iartă-mă, iartă-mă că ți-am făcut bunătăți în loc să-ți scriu poezii